Admisibilitatea ordonanței președințiale

Capitolul I

Considerații generale

Secțiunea I. 1. Noțiune

Ordonanța președințială este procedura contencioasă specială prin intermediul căreia, reclamantul, în cazuri urgente, poate solicita instanței competente să ordone măsuri provizorii pentru păstrarea unui drept, pentru prevenirea unei pagube iminente ori pentru înlăturarea impedimentelor ce s-ar ivi pe parcursul unei executări.

Ordonanța președințială a fost definită în reglementarea anterioară ca "o procedură specială în temeiul căreia instanța de judecată, la cererea părții interesate, poate lua măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări."[1]

Conform reglementării actuale,[2] ordonanța președințială este "procedura de natură contencioasă care are ca obiect obținerea rapidă de la instanța competentă, în cazuri urgente, a unei hotărâri provizorii numite ordonanță președințială."[3]

Procedură contencioasă specială, prin intermediul căreia instanța poate ordona măsuri provizorii, la cererea părții interesate, ale căror efecte au caracter reversibil, făcând posibilă restabilirea situației anterioare de fapt, ce va dura până la un anumit termen stabilit, sau, în situația în care acest termen nu a fost stabilit de către instanță, până la soluționarea fondului dreptului, ordonanța președințială are drept scop păstrarea unui drept ce s-ar păgubi prin întârziere, prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

În doctrină, ordonanța președințială a fost definită ca fiind procedura contencioasă specială pe calea căreia, la cererea părții interesate, instanța poate ordona măsuri provizorii, ale căror efecte vor dura până la data stabilită sau, dacă nu s-a menționat durata lor, cel mult până la rezolvarea fondului dreptului, rezervat acțiunii de drept comun, măsuri a căror executare să facă posibilă restabilirea situației anterioare de fapt, în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept ce s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi pe parcursul unei executări. Procedura ordonanței președințială are caracter contencios, indiferent că se soluționează cu sau fără citarea părților. Caracterul contencios al acestei proceduri este dat de existența litigiului ce se rezolvă, iar nu de împrejurarea că această rezolvare se face sau nu în contradictoriu.[4]

Din punct de vedere terminologic, ordonanța președințială are mai multe accepțiuni. Într-o primă accepțiune terminologică, ordonanța președințială este o instituție de drept procesual civil, reprezentând ansamblul normelor juridice de procedură în temeiul cărora instanța soluționează cererea de ordonanță președințală. Într-o a doua accepțiune, ordonanța președințială reprezintă actul procedural, respectiv înscrisul constatator, prin care instanța statuează asupra cererii formulate de către partea interesată, denumită generic "ordonanță președințială" sau "sentință". În doctrină[5], ordonanța președințială are și alte accepțiuni terminologice precum: cererea de chemare în judecată, procedura specială contencioasă, măsura concretă luată în scopul restabilirii urgente a drepturilor încălcate.

Secțiunea I. 2.Scurt istoric. Evoluția reglementărilor în materie.

Cu origini ce se pierd în negura timpului, apărând la orizontul istoriei dreptului abia în"jus vocatio ab torto collo" din Legea celor XII table, fiind creație a edictelor pretoriene, în baza lui ius vocatio, cel care voia concursul justiției, în cazuri urgente, aducea partea potrivnică în fața judecătorului.

Instituția se regăsește și în unele practici vechi din Normandia, concretizându-se în cutuma clameur de haro[6], care impunea îndeplinirea a două condiții pentru a se putea utiliza, și anume: existența unui pericol iminent și provizoratul măsurilor luate.

Prima reglementare a ordonanței președințiale se regăsește în Franța, fiind instituită prin Edictul din 1685, care reglementa administrația justiției de la Chatelet de Paris, iar mai apoi, organizarea propriu-zisă a ordonanțelor de referat s-a făcut prin Legea din 11 februarie 1791.[7]

Dezvoltarea societății franceze și a necesității soluționării urgente a litigiilor au impus legiferarea acestei instituții ca procedură specială în Franța, fiind reglementată în art. 806-811 din Codul de procedură franceză.

Ordonanța președințială, în dreptul francez, era folosită de către președintele instanței pentru ordonarea măsurilor grabnice ivite pe parcursul executării silite a hotărârilor judecătorești civile, iar mai apoi, sfera de aplicare a acestei proceduri s-a lărgit considerabil, judecătorul putând lua măsuri urgente și în alte domenii.

"Codul de procedură franceză din anul 1806 a reglementat ordonanța președințială în două feluri: 1. ordonnance de référé, ordonanța de referat, care se dă de președintele instanței după citarea părților pe baza unui referat scris, întocmit de organul de executare a unei hotărâri, privind piedicile întâlnite sau a unui referat scris întocmit de partea care întâmpina dificultăți cu ocazia valorificării dreptului; 2. ordonnance sur requête, ordonanța la cerere, care se dă de președintele instanței fără știrea adversarului și în lipsa oricăror dezbateri."[8]

În dreptul francez ordonanța președințială poate avea caracter jurisdicțional contencios sau grațios sau chiar caracter administrativ, având o diversitate de obiecte, iar în prezent, Codul de procedură franceză reglementează ordonanța președințială, l'ordonnancede référé, în art. 484-492-1. Astfel, ordonanța de referat nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului, fiind o decizie provizorie care poate fi modificată sau anulată doar atunci când au apărut alte circumstanțe decât cele inițiale și poate fi dată la cererea unei părți.

În dreptul românesc ordonanța președințială a apărut mult mai târziu din cauza faptului că relațiile sociale și economice aveau un caracter rural și agrar, iar justiția era organizată încă după sistemul feudal, litigiile prelungindu-se uneori generații întregi.[9] Drept urmare, abia după ce relațiile de producție s-au intensificat și au dus la creșterea numărului litigiilor care impuneau o rezolvare urgentă, ordonanța președințială a fost introdusă în Codul de procedură civilă, prin Decretul nr. 1228/1900, în art. 66 bis. S-a afirmat că procedura excepțională prevăzută de art. 66 bis era instituită de legiuitor în scopul de a lua măsuri provizorii, câtă vreme situația de fapt rămânea neschimbată. În realizarea acestui scop, instanțele de judecată erau obligate, având în vedere competența atribuită de legiuitor, de a face, fără a examina fondul pricinii, o cercetare sumară a titlurilor părților pentru a stabili dacă dreptul a cărui socotire se cere are sau nu aparența unei situații legale.

Procedura instituită prin art. 66 bis din Codul de procedură civilă de la 1865 reglementa două categorii de ordonanțe: cele date în baza unei simple cereri, prin care se puteau lua orice măsuri legale de competența președintelui și care aveau caracter grațios, acest tip de ordonanțe aveau corespondent în dreptul francez ordonanțele denumirerequête, iar în cazul celei de-a doua categorii reglementată de art. 66 bis, în alin. (2), erau ordonanțele președințiale propriu-zise, care se dădeau în cazuri ce nu suportau amânare, fiind considerate excepționale și urgente.

Modificarea adusă ulterior Codului de procedură civilă de la 1865, prin Decretul-lege nr. 394/1943, a extins sfera măsurilor ce se puteau lua prin intermediul ordonanței președințiale, judecătorul nemaifiind astfel limitat la ordonarea unor simple măsuri conservatorii.

Legiuitorul român a reglementat un singur fel de ordonanță președințială, nedistingând ordonanța președințială de referat, ce se dă cu citarea păților, de ordonanța la cerere, ce se dă fără citarea părților. Cu toate acestea, ordonanța președințială se putea da cu sau fără citarea părților, fiind denumită în limbajul judiciar "procedura référé-ului," pentru a putea fi deosebită de alte categorii de ordonanțe președințiale date de președinte, de obicei în materie necontencioasă sau de ordonanțele ce se dădeau de președinte în procesele contencioase.

Codul de procedură civilă de la 1865 a suferit noi modificări prin Legea nr. 18/1948, ordonanța președințială fiind reglementată în textele art. 581-582 care, ulterior, au fost modificate prin Decretul nr. 132 din 19 iunie 1952. După evenimentele din decembrie 1989, articolele din Codul de procedură civilă de la 1865 au suferit o nouă modificare și completare prin Legea nr. 59/1993 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000.

În prezent, ordonanța președințială este reglementată în Cartea a VI-a "Proceduri speciale", Titlul VI "Procedura ordonanței președințiale" la art. 996-1001 din Noul Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, cu modificările și completările ulterioare.

Procedura ordonanței președințiale a dobândit o importanță deosebită în dreptul procesual civil datorată extinderii sferei sale de aplicare. Reglementată inițial ca un act lăsat la discreția președintelui instanței, modificarea naturii sale i-a conferit noi valențe, ordonanța președințială fiind în prezent un act al instanței, adoptat de aceasta în urma judecății, ce are drept urmare realizarea interesului imediat al reclamantului și constituie, deopotrivă, o garanție în favoarea pârâtului. Datorită modificărilor survenite de la începutul reglementării sale și până în prezent, denumirea de "ordonanță președințială" nu mai corespunde conținutului inițial dat de legiuitor, astfel că aceasta nu mai reprezintă atributul exclusiv al președintelui instanței sau al înlocuitorului acestuia, păstrarea acestei denumiri justificându-se pe considerente de tradiție și istorie.[10]

Secțiunea I. 3. Importanța și necesitatea instituției

Ordonanța președințială a fost introdusă în dreptul procesual civil datorită unei necesități obiective de ordin social. De-a lungul timpului, ordonanța președințială a cunoscut o permanentă dezvoltare și perfecționare, dobândind un caracter progresiv ca urmare a frecvenței aplicării sale.

Ordonanța președințială are drept scop prevenirea actelor abuzive, reprezentând calea cea mai simplă și mai rapidă de rezolvare a unei situații, care ar necesita un timp mult prea îndelungat pentru soluționare, care ar crea numeroase cheltuieli, precum și în egală măsură ar îngreuna activitatea instanțelor. Astfel, legiuitorul român, prin reglementarea ordonanței președințiale în materia dreptului procesual civil, a urmărit crearea unui mijloc de rezolvare rapidă a unui număr mare de litigii, care, datorită formalismului excesiv trebuiau soluționate pe cale acțiunii civile, având drept consecințe fie dispariția obiectului până la rezolvarea sa, fie pierderea importanței acestuia, din cauza trecerii unei perioade îndelungate de timp.[11]

Eficiența ordonanței președințiale este dată de judecarea urgentă care se poate face în cazul pricinilor care nu suferă amânare, de prompitudinea cu care se poate interveni în vederea păstrării unui drept, aplicarea procedurii speciale a ordonanței președințiale cunoscând o mare utilitate și o sferă amplă de aplicare în raporturile dintre soți, în protecția unui drept principal, în stabilirea domiciliului unui minor sau în asigurarea respectării unor relații de vecinătate.

Ordonanța președințială este considerată una dintre cele mai viabile și mai solicitate instituții ale dreptului procesual civil român, pentru care atât teoreticienii cât și practicienii dreptului au manifestat în permanență un interes deosebit.

Ținând cont de ritmul rapid în care se desfășoară viața, de dinamica relațiilor sociale, de activitatea încărcată a instanțelor de judecată, ordonanța președințială reprezintă calea cea mai rapidă prin care se rezolvă numeroase litigii, cu economie de bani și timp, care altfel ar lua calea îndelungată a acțiunii de drept comun.

Datorită caracterului contencios și a puterii executorii, odonanța președințială are caracter de hotărâre judecătorească efectivă, cel puțin temporar, care înlocuiește hotărârea asupra fondului până la soluționarea definitivă a litigiului, în cazul în care părțile au acționat prin introducerea unei acțiuni în fond.

Având în vedere numeroasele litigii care sunt pe rolul instanțelor de judecată, soluționarea acestora se prelungește un timp destul de îndelungat, iar întârzierile în pricinile care nu suferă amânare ar putea avea consecințe destul de grave sau chiar ireparabile, de aceea rolul ordonanței președințiale este evident, deoarece prin intermediul acestei proceduri speciale numeroase litigii se rezolvă cu celeritate, nu se păgubesc drepturi prin întârziere, se evită producerea unor pagube iminente și ireparabile.

Atât practica cât și literatura de specialitate evidențiază importanța și necesitatea deosebită a ordonanței președințiale la care recurg în mod frecvent justițiabilii, iar instanțele judecătorești au posibilitatea de a interveni prompt în vederea protecției, ocrotirii sau apărării drepturilor încălcate sau pentru restabilirea situației de fapt încălcate.[12]

Ordonanța președințială are ca scop evitarea pierderii unui drept ce s-ar păgubi prin întârziere, de a preveni o pagubă iminentă ce nu s-ar putea repara și de a înlătura eventualele piedici ivite în cursul executării silite.[13] Rolul ordonanței președințiale este unul preventiv, prin intermediul ei putându-se evita declanșarea unui proces asupra fondului dreptului, în sensul că partea împotriva căreia s-ar lua o măsură își dă seama de justețea acesteia și ar renunța la exercitarea unei acțiuni pe calea dreptului comun.[14]

De-a lungul timpului, ordonanța președințială și-a dobândit un statut distinct între celelalte proceduri speciale reglementate de Codul de procedură civilă, dovedindu-și potențialul de dezvoltare, forța și dinamismul în peste un secol de aplicare, de la introducerea ei în Codul de procedură civilă prin Decretul nr. 1228/1900. "În timp ce alte proceduri speciale au sucombat în perioada vitregă a socialismului, ordonanța președințială, din contră, s-a învigorat necontenit, datorită încrederii justițiabililor în potențialul ei."[15]

Cadrul legal al ordonanței președințiale a fost îmbunătățit în mod constant de practica și literatura de speacialitate, astfel că: a fost introdusă condiția aparenței de drept, s-a înlocuit termenul "vremelnic" cu cel de "provizoriu", pentru a sublinia caracterul ordonanței președințiale și "efemeritatea" măsurilor dispuse prin intermediul acestei proceduri, s-a stabilit caracterul reversibil al ordonanței președințiale în ceea ce privește măsurile dispuse prin intermediul ei, s-a reglementat posibilitatea transformării cererii de ordonanță președințială în cerere de drept comun, la cererea reclamantului.

Ordonanța președințială a fost extinsă la foarte multe situații, reglementate atât de Codul de procedură civilă, cât și de Codul civil, precum și de alte legi speciale, datorită flexibilității și adaptabilității acesteia.

În prezent, datorită utilității sale practice, ordonanța președințială este folosită, în mod frecvent, într-o gamă foarte largă de materii precum cea locativă, a raporturilor de vecinătate, în litigiile comerciale, în luarea măsurilor provizorii pe parcursul procesului de divorț.

Ordonanța președințială reprezintă calea cea mai simplă și mai rapidă de rezolvare a unei situații urgente, care pe calea obișnuită a acțiunii de drept comun ar necesita un timp mult mai îndelungat. În majoritatea cazurilor, această procedură specială, previne continuarea unor acte cu caracter abuziv, evită sau limitează producerea unor prejudicii și înlătură piedicile ivite pe parcursul unei executări.

Capitolul II

Condiții generale de admisibilitate

Condițiile de exercitare a acțiunii civile trebuie îndeplinite nu numai la declanșarea acțiunii civile prin sesizarea instanței cu cererea de chemare în judecată, pe calea dreptului comun, ci și pentru punerea în mișcare a oricăreia dintre formele procesuale ce intră în conținutul acțiunii civile. Condițiile de exercitare a acțiunii civile, potrivit art. 32 din Codul de procedură civilă, sunt, în același timp, și condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca o persoană fizică sau o persoană juridică să fie parte într-un proces civil.

Cererea de ordonanță președințială este de asemenea o acțiune civilă, așadar pentru a putea fi exercitată este necesară atât îndeplinirea condițiilor generale pentru exercitarea oricărei acțiuni civile, cât și a unor condiții speciale. Condițiile generale ale acțiunii civile sunt următoarele: capacitatea procesuală, calitatea procesuală, formularea unei pretenții și justificarea unui interes.

Capacitatea procesuală reprezintă aplicarea pe plan procesual a capacității civile și este compusă din capacitatea procesuală de folosință ce constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan procesual civil și capacitatea de exercițiu ce constă în aptitudinea unei persoane de a-și valorifica singură drepturile procedurale și de a-și îndeplini singură obligațiile procedurale.[16] Capacitatea procesuală este aptitudinea unei persoane care are folosința unui drept, de a și-l valorifica în justiție, personal sau prin reprezentant, astfel că, nicio persoană nu poate fi lipsită în tot sau în parte de capacitatea de exercițiu, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, și nici nu poate să renunțe, în tot sau în parte, la această capacitate.

Capacitatea deplină de exercițiu se dobândește la împlinirea vârstei de 18 ani, iar capacitatea restrânsă de exercițiu la împlinirea vârstei de 14 ani. Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și cei puși sub interdicție judecătorească nu au capacitate de exercițiu.

Având în vedere faptul că doar minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exercițiu restrânsă și că pe cale de ordonanță președințială se iau măsuri cu caracter conservator, s-a statuat că această categorie de persoane pot introduce cererile de ordonanță președințiale fără autorizare prealabilă sau cu încuviințarea instanței de tutelă, argumentul fiind acela că pe cale de ordonanță președințială se iau măsuri care intră in sfera actelor de conservare sau de administrare. Totodată, s-a susținut faptul că, dat fiind caracterul urgent al ordonanței președințiale prin care instanța intervine pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, a-i pretinde minorului autorizare prealabilă sau încuviințarea instanței de tutelă ar însemna ca o măsură creată pentru protecția sa să se întoarcă împotriva lui.[17]

Drept urmare, prin derogare de la regulile de drept comun, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate să solicite apărarea intereselor sale pe calea ordonanței președințiale, fără a avea nevoie de autorizarea prealabilă sau de încuviințarea instanței de tutelă. Pe de altă parte, în cazul minorului care a împlinit 14 ani și care este chemat în judecată pe calea ordonanței președințiale se vor aplica regulile de drept comun.

În ceea ce privește calitatea procesuală, în materia ordonanței președințiale se aplică regulile de drept comun, fiind necesară existența unei identități între reclamant și cel care este titularul dreptului, precum și între pârât și subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății. Calitatea procesuală reprezintă condiția generală de exercitare a acțiunii civile prin care, părțile au aptitudinea de a sta în proces ca reclamant sau pârât într-o cauză concretă. Reclamantul sau pârâtul sunt persoanele care justifică un drept sau aparența acestuia și care pot acționa personal sau prin reprezentare. Din rațiuni de ordin social însă, pentru a ocroti drepturile și interesele celor lipsiți de capacitate de exercițiu, legea recunoaște dreptul altor persoane de a acționa în justiție pentru apărarea acestor drepturi și interese legitime. De asemenea, legea recunoaște calitate procesuală și altor persoane care justifică un interes propriu de a acționa, pentru a păstra dreptul altuia. Excepția lipsei calității procesuale este o excepție de fond, absolută și peremptorie, în cazul în care, instanța constată lipsa calității procesuale active sau pasive, după caz, va respinge cererea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală sau ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

Având în vedere domeniile în care este folosită procedura ordonanței președințiale în mod frecvent și că anumite drepturi pot fi apărate numai pe calea ordonanței președințiale, pe lângă titularul dreptului litigios, există și alte persoane ce au calitate procesuală specială de a promova o cerere de ordonanță președințială. Legea recunoaște Ministerului Public posibilitatea de a porni orice acțiune civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse pus interdicție și ale dispăruților. Ca atare, Ministerul Public, prin parchete, poate promova orice acțiuni civile, chiar și atunci când acestea au caracter strict personal, atunci când apreciază că prin intermediul acțiunii sunt apărate drepturile și interesele minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților.

De asemenea, legea recunoaște calitate procesuală specială și organizațiilor neguvernamentale care au ca scop protecția drepturilor omului sau care au un interes legitim în combaterea discriminării, precum și organizațiilor sindicale care apără drepturile membrilor lor.

Instanța de tutelă este principala autoritate care are dreptul de a cere luarea unor măsuri provizorii în vederea ocrotirii persoanelor fizice, având un rol deosebit de important în apărarea intereselor minorului. Prin urmare, în această calitate, instanța de tutelă, poate introduce orice acțiune civilă cu scopul de a ocroti interesele minorilor, putând sesiza instanța cu o cerere de ordonanță președințială pentru instituirea unor măsuri în regim de urgență.

În materia ordonanței președințiale existența dreptului se prezintă sub un aspect deosebit prin caracterul provizoriu al măsurilor care pot fi luate. Instanța care a fost sesizată cu o ordonanță președințială trebuie să se limiteze la stabilirea în favoarea cărei părți există aparența de drept, ținând cont de probele prezentate de acestea.

Persoana care formulează o cerere de ordonanță președințială pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări, trebuie să justifice existența unui interes. Interesul reprezintă folosul practic urmărit de către persoana care a formulat acțiunea civilă, care poate fi de natură materială sau morală. Potrivit art. 33 din Codul de procedură civilă, interesul trebuie să îndeplinească un set de condiții și anume: să fie determinat, să fie legitim, să fie personal, să fie născut și actual. Orice reclamant are obligația să justifice existența interesului cererii sale de ordonanță președințială, deoarece lipsa interesului sau a uneia dintre cerințele acestuia va duce la respingerea cererii ca fiind lipsită de interes.

Capitolul III

Condiții specifice de admisibilitate

Instituție de drept procesual civil, ordonanța președințială constituie o permanentă preocupare a instanței, astfel spus, judecătorul chemat să pronunțe o ordonanță președințială are de echilibrat, în afara condițiilor de admisibilitate prevăzute expres de lege, și interesele părților aflate în litigiu.

"Ordonanța președințială este o procedură specială prin intermediul căreia reclamantul, care afirmă o aparență de drept, solicită instanței să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept, pentru prevenirea unei pagube iminente ori pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări."[18]

Având în vedere caracterul său contencios, această procedură specială este guvernată de principiul contradictorialității și presupune întotdeauna existența pârâtului.

În vechea reglementare existau opinii diferite cu privire la condițiile specifice de admisibilitate a ordonanței președințiale. Astfel, în literatura de specialitate s-au conturat două opinii majoritare, unii autori[19] considerând că ordonanța președințială se analizează în funcție de două condiții specifice (urgența și nerezolvarea fondului cauzei), în timp ce alți autori[20] au considerat că ordonanța președințială se analizează în raport de trei condiții specifice (urgența, vremelnicia și neprejudecarea fondului cauzei).

În actuala reglementare condițiile de admisibilitate a ordonanței președințiale sunt în număr de patru: aparența dreptului, caracterul provizoriu al măsurilor, existența unor cazuri grabnice și neprejudecarea fondului. Prin urmare, în reglementarea actuală a ordonanței președințiale sunt reluate cele trei condiții de admisibilitate a cererii de ordonanță președințială prevăzute și de vechea reglementare a Codului de procedură civilă de la 1865 în art. 581, caracterul de noutate fiind dat de cea de-a patra condiție de admisibilitate a cererii de ordonanță președințială, și anume, aparența de drept. În ceea ce privește cea de-a patra condiție prevăzută de actualul Cod de procedură civilă, instanța nu trebuie să verifice dacă reclamantul beneficiază efectiv de exercițiul dreptului solicitat a fi protejat, ci doar dacă este posibil ca reclamantul să beneficieze de exercițiul acestui drept.[21]

În aceste condiții, instanță investită cu judecarea unei cereri în baza art. 997 din Codul de procedură civilă poate pronunța o hotărâre de admitere a acțiunii atunci când sunt îndeplinite toate condițiile, în caz contrar, instanța va respinge acțiunea ca inadmisibilă.

Ordinea în care legiuitorul prevede condițiile ce se cer a fi îndeplinite pentru admisibilitatea cererii de ordonanță președințială reflectă succesiunea operațiilor logice pe care trebuie să le efectueze judecătorul atunci când aplică dispoziția legală la o anumită situație de fapt. În cazul analizării situației de fapt nu se va începe cu condiția neprejudecării fondului sau a existenței unor cazuri grabnice deoarece acestea se vor cerceta de către judecător numai în situația în care s-a stabilit faptul că există aparența de drept în favoarea reclamantului.[22]

"Cercetarea cerințelor de admisibilitate a ordonanței președințiale cu respectarea ordinii avute în vedere de legiuitor prezintă avantaje atât din punctul de vedere al calității hotărârii, care, având o anumită structură, câștigă în claritate și în conciziune, cât și din punctul de vedere al timpului alocat elaborării și redactării acesteia, întrucât este posibil ca argumentul peremptoriu, reprezentat de constatarea neîndeplinirii unei cerințe, să facă inutilă analizarea celorlalte."[23]

Secțiunea III.1. Aparența dreptului

Aparența dreptului în favoarea reclamantului este o condiție de admisibilitate specială a ordonanței președințiale și este stabilită în mod expres în art. 997 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanța având obligația legală să cerceteze dacă este îndeplinită condiția aparenței de drept în favoarea reclamantului sau dacă această condiție nu este îndeplinită. Astfel, existența unei aparențe de drept în favoarea reclamantului este obligatorie pentru a se putea da curs solicitării de ordonare a unei măsuri provizorii. Pe lângă afirmarea aparenței de drept, reclamantul trebuie să îndeplinească și celelalte condiții generale de exercitare a acțiunii civile, prevăzute în art. 32 alin. (1) din Codul de procedură civilă pentru ca cererea de ordonanță președințială să fie admisibilă.

Introducerea celei de-a patra condiții de admisibilitate a ordonanței președințiale alături de condițiile prevăzute și în vechea reglementare, în art. 581 din Codul de procedură civilă de la 1865 (caracterul provizoriu al măsurii, urgența și neprejudecarea fondului), stabilește cadrul procesual în care instanța va judeca cererea de ordonanță președințială. Prin urmare, formularea unei cereri reconvenționale de către pârât în cadrul acestei proceduri este inadmisibilă deoarece instanța nu este indrituită să se pronunțe asupra pretențiilor și cererilor pârâtului intrând în fondul dreptului, ci este obligată să facă doar o analiză sumară a acestui drept.[24] Ca o consecință a faptului că în cadrul procedurii speciale a ordonanței președințiale, instanța analizează doar aparența de drept și nu însuși fondului dreptului, cererile de intervenție voluntară formulate în cursul acestei proceduri vor fi respinse ca inadmisibile. Totodată, instanța nu va putea dispune introducerea forțată din oficiu a altor persoane în cursul soluționării cererii de ordonanță președințială. Unii autori[25] au afirmat că deși ordonanța președințială nu are ca obiect soluționarea fondului dreptului, s-ar putea formula cereri de intervenție voluntară, prin intermediul cărora intervenientul principal ar putea să obțină luarea unor măsuri urgente și provizorii, iar nu valorificarea dreptului său.

Dictonul latin "error communis facit ius" constituie fundamentul teoretic al aparenței de drept[26], Codul civil reglementând în art. 17 eroare comună și invincibilă, care este creatoare de drept. Instanța fiind investită cu cererea de ordonanță președințială, atunci când dreptul reclamantului rezultă dintr-un titlu, trebuie să cerceteze valabilitatea lui formală, eficacitatea și aparența lui, fără să examineze în fond valabilitatea actului respectiv.

Condiția de a examina numai aparența dreptului și nu însăși fondul dreptului se explică din rațiuni de ordin procedural, astfel că se poate admite o cerere de ordonanță președințială chiar și în cursul desfășurării unui proces asupra fondului cauzei, iar judecata va continua cu măsura provizorie pe calea ordonanței președințiale.

În materia ordonanței președințiale părțile se pot folosi de orice probe, cu excepția celor care necesită un timp mult prea îndelungat pentru administrare, deoarece această situație ar contraveni caracterului urgent al acestei proceduri speciale.

Pentru a stabili dacă există aparența de drept în favoarea reclamantului, instanța este obligată "să se rezume cu abilitate la pipăirea fondului, evitându-l totuși" chiar dacă, în practică, de multe ori, limita dintre examinarea sumară a litigiului și examinarea în fond a acestuia nu este foarte evidentă.

Practica judiciară a statuat, de asemenea, că în soluționarea cererii de ordonanță președințială introdusă de reclamant, instanța nu va cerceta fondul dreptului dedus judecății, ci se va limita să cerceteze aparența dreptului.[27]. Așadar, în ceea ce privește stabilirea aparenței de drept, instanța va examina litigiul, fără a prejudeca fondul, pentru a stabili compentența instanței de a lua o măsură provizorie, cât și pentru a se putea aprecia care dintre părțile litigioase are în favoarea sa aparența unei situații juridice legale și justifică un interes legitim pentru a menține o stare de fapt sau de drept.[28]

Aparența dreptului nu trebuie să fie echivocă, astfel că față de actele depuse la dosar, aparența dreptului profită ambelor părți ale raportului juridic litigios. Practica judiciară a statuat că în ceea ce privește lămurirea raporturilor juridice dintre părți cu privire la imobilul în litigiu, fiind necesară cercetarea unor aspecte ce țin de însuși fondul dreptului, instanței nu îi este permis ca pe cale de ordonanță președințială să stabilească care dintre titularii dreptului este îndreptățit să îi exercite prerogativele prevăzute de lege.[29]

Cererea de ordonanță președințială se va respinge ca inadmisibilă în cazul în care instanța nu a stabilit aparența dreptului, astfel că, fie instanța a stabilit aparența dreptului în favoarea pârâtului, fie a cercetat fondul, prejudecându-l, ce va conduce în primul caz la respingerea cererii de ordonanță președințială ca neîntemeiată, iar în al doilea caz la respingerea cererii de ordonanță președințială ca nefondată.

Condiția aparenței de drept este îndeplinită în favoarea reclamantului ori de câte ori poziția acestuia în cadrul raportului juridic litigios este preferabilă din punct de vedere al condițiilor de legalitate, în urma analizei sumare făcută de instanță asupra situației de fapt.

Pe calea ordonanței președințiale nu se poate soluționa fondul dreptului, însă se impune examinarea și soluționarea aparenței dreptului dedus judecății, un examen sumar al litigiului este autorizat de lege și chiar indispensabil, atât pentru a stabili competența instanței de a lua o măsură provizorie, cât și pentru ca judecătorul să poată aprecia care dintre părțile litigante are în favoarea sa aparențele unei situații juridice legale și justifică un interes legitim pentru a menține o anumită stare de fapt sau de drept.[30]

Cu toate că aparența dreptului este o condiție specifică și indispensabilă procedurii ordonanței președințiale, există situații "când primează nu atât aparența de drept," cât drepturile și interesele legitime ale celor ocrotiți, cum este cazul raporturilor de familie, când pot fi luate măsuri provizorii chiar și atunci când nu este intentat un proces divorț.[31]

Secțiunea III. 2 Vremelnicia

Măsura luată de instanță pe calea ordonanței președințiale trebuie să aibă caracter provizoriu, caracter ce ține de specificul ordonanței președințiale, datorită conținutului reversibil al măsurilor ce pot fi luate, dat fiind faptul că nu se pot lua măsuri care nu ar mai face posibilă restabilirea situației anterioare.

În vechea reglementare art. 581 alin. (4) din Codul de procedură civilă prevedea în mod expres caracterul "vremelnic" al ordonanței președințiale, ca o condiție de admisibilitate a ordonanței președințiale sau o condiție specifică acestei proceduri. În prezent, în actuala reglementare, art. 997 din Codul de procedură civilă afirmă această condiție de admisibilitate a ordonanței președințiale în alin. (1) "instanța va putea să ordone măsuri provizorii" și alin. (5) "pe cale de ordonanță președințială nu pot fi dispuse măsuri... a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situației de fapt".

În ceea ce privește caracterul provizoriu sau vremelnic al măsurii luate pe calea ordonanței președințiale, acesta trebuie pus în antiteză cu caracterul definitiv al măsurii ce nu poate fi luată pe această cale, el derivând din condiția de admisibilitate specifică a ordonanței președințiale, aceea de neprejudecare a fondului.[32]

Prin stabilirea caracterului provizoriu al ordonanței președințiale, legiuitorul a dorit să evidențieze însăși natura ordonanței președințiale[33], prin intermediul căreia nu se pot lua măsuri ce ar duce la soluționarea definitivă a fondului, ci numai măsuri provizorii care tind să păstreze un drept ce s-ar păgubi prin întârziere, să prevină o pagubă iminentă și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

Caracterul "vremelnic" folosit de vechea reglementare marchează caracterul conservator al ordonanței președințiale în raport de măsurile dispuse pentru ca un drept să nu se pericliteze sau pentru ca o pagubă iminentă să fie evitată, dar s-a afirmat că acest caracter nu se referă la durata în timp, ci la faptul că aceste măsuri să nu ducă direct sau implicit la soluționarea fondului dedus judecății. De altfel, în drept, ordonanțele președințiale au doar un caracter provizoriu, dar s-a susținuț că în fapt, măsurile luate pe calea ordonanței președințiale, de cele mai multe ori, rămân definitive, atunci când persoana împotriva căreia s-au luat, nu mai urmează calea acțiunii civile.[34] Totodată, în anumite cazuri, măsura dispusă pe calea ordonanței președințiale corespunde cu cea din hotărârea definitivă dată de instanța de fond.

Măsura care se dispune de către instanță, pe calea ordonanței președințiale, indiferent dacă durata sa va fi de numărul orelor, zilelor sau lunilor sau dacă va rămâne definitivă, în cazul în care partea împotriva căreia s-a luat această măsură, alege să nu se adreseze justiției pentru a obține desfințarea acesteia, este prin natura sa vremelnică, provizorie, caracter ce nu se poate confunda cu durata în timp a măsurilor.

Atât vechea cât și noua reglementare a Codului de procedură civilă au statuat în art. 581, respectiv art. 996 alin. (5) că instanța trebuie să se abțină în a lua pe calea ordonanței președințiale măsuri definitive, care ar face imposibilă restabilirea situației de fapt anterioare. Scopul acestei interdicții este acela de a nu se lua pe această cale sumară măsuri ireversibile, deoarece în cadrul acestei proceduri nu are loc o judecată asupra fondului. Astfel, caracterul ireversibil al măsurii ordonate de către instanță prin ordonanța președințială ar face inutilă judecata ulterioară asupra fondului.

Caracterul provizoriu ține de esența și de natura ordonanței președințiale, iar durata ei în timp depinde de cauzele care au generat luarea măsurii și de poziția părților. Prin urmare, în anumite litigii, cum sunt cele de divorț, atunci când se solicită stabilirea pensiei de întreținere sau stabilirea locuinței minorului, prin procedura specială a ordonanței președințiale, luarea măsurilor se dispune până la desfacerea căsătoriei prin divorț. În alte cazuri, măsurile ordonate de către instanță, pe calea ordonanței președințiale, își produc efectele până la soluționarea fondului cauzei.

Astfel, literatura juridică[35] și-a exprimat punctul de vedere conform căruia caracterul provizoriu al măsurilor dispuse pe calea ordonanței președințiale, decurge fie din însăși natura măsurii luate, fie din cuprinsul ordonanței președințiale, care poate arăta că își produce efectele pentru o anumită perioadă.

Într-un alt punct de vedere din literatura juridică[36], se consideră că, caracterul provizoriu rezultă din chiar textul legii, neavând importanță că instanța fixează sau nu un anumit termen măsurilor pe care le ordonă, aceastea având caracter provizoriu prin însuși acest fapt. Astfel că, ordonanța care nu cuprinde mențiuni cu privire la durata măsurilor își va înceta efectele și atunci când s-au modificat împrejurările de fapt care au fost avute în vedere la ordonarea lor.

Cererile prin care se ordonă măsuri cu caracter ireversibil vor fi respinse de către instanță ca fiind inadmisibile, deoarece prin admiterea lor s-ar încălca caracterul provizoriu al ordonanței președințiale, caracter ce ține de esența și de natura sa. Cu titlu de exemplu, nu pot face obiectul procedurii speciale a ordonanței președințiale următoarele categorii de cereri: cererea de desființare a unor lucrări, cererea de demolare a unei construcții, cererea de revocare a administratorului societății, cererea de convocare a adunării generale a acționarilor, desființarea căsătoriei, anularea unui act juridic.

Pe calea cererii de ordonanță președințială nu se poate solicita suspendarea unor efecte care s-au produs ori s-au consumat în totalitate, nu se poate dispune luarea unor măsuri care ar prejudeca fondul și care nu ar fi provizorii,[37] nu se poate revendica un bun, fiindcă o persoană nu poate fi declarată proprietar provizoriu, nu se poate dispune anularea, rezilierea sau rezoluțiunea unui act juridic, întrucât acesta nu poate fi declarat nul.

Pe calea ordonanței președințiale se pot lua numai măsuri vremelnice, iar nu măsuri cu caracter definitiv, care echivalează cu soluționarea în fond a pricinii, efemeritatea caracterizând cel mai bine măsura luată pe calea ordonanței președințiale.

Caracterul provizoriu al măsurii solicitate pe calea ordonanței președințiale este raportat de cele mai multe ori la faptul că instanța sesizată cu cererea de ordonanță președințială va dispune măsura respectivă până la soluționarea litigiului de drept comun dintre părți, însă existența unui litigiu de drept comun nu este o condiție de admisibilitate a cererii.

Prin urmare, caracterul provizoriu se poate raporta și la măsura însăși, la natura și la efectele ei.[38] În unele cazuri, lipsa caracterului vremelnic al măsurii rezultă chiar din solicitarea părții, de exemplu atunci când se solicită pe calea ordonanței președințiale, să fie suplinit acordul pârâtului pentru realizarea unei tranzacții. În alte situații, lipsa caracterului vremelnic al măsurii nu mai este analizată, instanța fiind scutită de verificarea acestei condiții în acele cazuri în care procedura ordonanței președințiale este impusă de dispozițiile Codului civil sau ale Codului de procedură civilă, cum ar fi de exemplu solicitarea deschiderii unei casete de valori prevăzută de art. 2197 din Codul civil sau solicitarea privind suspedarea executării provizorii, prevăzută de art. 450 din Codulul de procedură civilă.

Secțiunea III. 3. Urgența

Urgența este, de regulă, cea mai vizibilă dintre condițiile de admisibilitate și reprezintă aspectul cel mai facil de verificat.[39] Caracterul urgent al măsurii ce se solicită a fi luată prin procedura ordonanței președințiale trebuie să fie stabilit prin raportare la scopul luării acesteia, așa cum prevăd dispozițiile art. 997 din Codul de procedură civilă, și anume: păstrarea unui drept ce s-ar păgubi prin întârziere, prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi pe parcursul unei executări.

Urgența presupune o situație juridică ce necesită o rezolvare imediată sau necesitatea de a soluționa imediat o problemă.[40] În materia ordonanței președințiale, urgența solicitării măsurii trebuie să rezulte din fapte concrete, specifice fiecărui caz în parte, pe care instanța este obligată să le arate în mod concret. Instanța este obligată ca să examineze împrejurările care impun luarea măsurii solicitate prin cererea de ordonață președințială, precum și ce anume s-ar periclita în cazul în care instanța ar respinge cererea de ordonanță președințială, refuzând părții dreptul de a beneficia de procedura specială a ordonanței președințiale.[41]

Legiuitorul a avut în vedere conservarea dreptului reclamantului care s-ar păgubi prin întârziere, permițându-i acestuia să îndepărteze orice formă de abuz prin obținerea unor măsuri provizorii dispuse de instanță pe calea ordonanței președințiale. Urgența privind păstrarea unui drept ce s-ar putea păgubi prin întârziere se apreciază de către instanță in concreto, în raport de circumstanțele obiective ale cauzei deduse judecății, rezultând așadar că noțiunea de urgență are caracter relativ, iar conținutul său poate varia în funcție de materia litigiului și de circumstanțele cauzei.

Potrivit vechii reglementări, art. 666 bis, așa cum a fost introdus prin Decretul nr.1228/1900 de modificare a Codului de procedură civilă de la 1865, prevedea că pentru a se uza de calea "référé-ului", se aprecia urgența de natură a periclita existența unui drept, și că asupra păstrării acelui drept să nu existe niciun dubiu.[42]

Prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara vizează situația în care un prejudiciu, material sau moral, este pe cale să se producă în patrimoniul reclamantului, iar singura modalitate prin care se poate evita producerea acestuia este pe calea procedurii ordonanței președințiale. Astfel că, la aprecierea urgenței, trebuie luate în considerare nu doar circumstanțele obiective ale cauzei, ci și elementele subiective ale acesteia, instanța fiind obligată să aprecieze existența cauzelor de ordin moral, cum ar fi atitudinile imorale, provocarea de certuri, amenințări care ar avea o gravitate deosebită și care, ar putea expune dreptul unei persoane la o păgubire prin întârziere.[43] Urgența, în materia ordonanței președințiale, este împrejurarea ce nu suferă nicio amânare, astfel că persoana care ar fi amenințată de producerea unui prejudiciu grav și iminent, nu ar avea timpul necesar pentru a introduce o acțiune dr drept comun la instanța competentă.

Urgența nu se prezumă, ci trebuie dovedită și motivată de judecător, cu arătarea considerentelor pentru care, în împrejurările de fapt concrete, o parte se află în pericol de a-i fi păgubit un drept prin întârziere sau de a suferi o pagubă iminentă ce nu s-ar putea repara. Cu toate acestea, atât Codul civil cât și Codul de procedură civilă reglementează situații speciale în care condiția urgenței este prezumată de lege, reclamantul și judecătorul nefiind obligați să facă dovada existenței acesteia.

În cazul piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări, condiția urgenței rezultă în mod implicit din necesitatea de a înlesni executarea silită, astfel că instanța nu mai trebuie să verifice această condiție, pentru că ea este prezumată de legiuitor întotdeauna. Urgența este prezumată în toate cazurile prevăzute de Cod civil, precum și în situațiile reglementate cu caracter special din Cod de procedură civilă, precum și din alte acte normative.[44] Așadar, printre cazurile reglementate de Cod civil, în care nu este necesară analizarea urgenței, amintim câteva cu titlu exemplu: măsurile provizorii pe tot timpul procesului de divorț (art. 919), măsuri provizorii în materie locativă (art. 1045-1048), înscrierea ipotecii în cartea funciară, în vederea garantării cheltuielilor necesare gerantului în afaceri (art.1337), stabilirea termenului pentru acceptarea de către beneficiar a pactului de opțiune.

Condiția urgenței trebuie analizată prin prisma intervalului de timp care s-a scurs de la producerea evenimentului prejudiciabil și până la introducerea cererii de ordonanță președințială. În practică, s-a reținut că nu este îndeplinită condiția urgenței atunci când proprietarul, care a părăsit imobilul în urmă cu 7 ani, solicită evacuarea soției sale și a mamei acesteia, cărora le-a permis să locuiască în tot acest interval de timp, fără a avea vreo pretenție, susținând că ocuparea imobilului de către pârâte constituie un abuz asupra dreptului său, în acest caz neexistând vreo împrejurare care să justifice urgența. Spre deosebire de dreptul comun, când acțiunea se judecă în raport de situația existentă la momentul introducerii cererii, în cazul ordonanței președințiale urgența trebuie să existe în momentul introducerii cererii, dar aceasta trebuie să se mențină pe tot parcursul judecății, până la data soluționării cererii la instanța de apel. În condițiile în care urgența constatată pe parcursul judecății, nu se mai menține la data soluționării cererii la instanța de apel, măsura provizorie nu se mai impune a fi luată, iar în cazul în care o astfel de măsura a fost luată de prima instanță, aceasta va fi desființată.

Este necesar ca urgența să existe atât la introducerea cererii de ordonanță președințială cât și pe parcursul judecății, în primă instanță și în căile de atac. Dacă urgența nu persistă pe parcursul judecății sau dispare cauza care a generat urgența, nu se mai impune luarea, respectiv confirmarea unei măsuri vremelnice.[45] Un exemplu în acest sens îl constituie situația în care reclamantul a solicitat accesul în imobilul proprietatea pârâtei, pentru a-și îngriji bunica bolnavă, dar care pe parcursul procesului a decedat astfel că, urgența care a justificat luarea unei măsuri provizorii a dispărut, iar cererea de ordonanță președințială a devenit inadmisibilă.

Practica judiciară a reținut că cererea de ordonanță președințială nu poate fi admisă în cazul în care reclamatul a lăsat să treacă un timp mult prea îndelungat de la săvârșirea faptei prejudiciabile de către pârât și până la introducerea cererii prin care se solicită luarea unor măsuri grabnice, deoarece prin amânarea introducerii unei astfel de cereri reclamantul a recunoscut lipsa caracterului urgent.

Pe de altă parte, dat fiind faptul că legea nu prevede un termen exact în interiorul căruia reclamantul ar trebui să formuleze cererea de ordonanță președințială, nici instanța nu are dreptul să fixeze un astfel de termen, simplul fapt al trecerii unei perioade de la nașterea litigiului și până la sesizarea instanței cu o cerere de ordonanță președințială nu exclude caracterul urgent al cauzei, instanța urmând să se pronunțe asupra îndeplinirii sau neîndeplinirii acestei condiții de admisibilitate, în fiecare caz în parte.

Pentru încuviințarea unei măsuri provizorii pe calea sumară a ordonanței președințiale este necesar ca instanța să constate una dintre cele trei situații prevăzute de art. 997 din Cod de procedură civilă și anume: păstrarea unui drept ce s-ar păgubi prin întârziere, prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara și înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi pe parcursul unei executări.

În materia procedurii speciale a ordonanței președințiale, urgența reprezintă o condiție specifică, intrinsecă de admisibilitate a cererii, exprimată prin sintagma "cazuri grabnice" și "în caz de urgență deosebită". Urgența, condiție specifică de admisibilitate, nu exclude celeritatea, care implică un ritm mai rapid de soluționare prin comparație cu o procedură de drept comun, cele două fiind convergente, orice ordonanță președințială se va soluționa cu celeritate.

Plecând de la principiul fundamental al procesului civil potrivit căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, iar instanța este datoare să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății, celeritatea ține de buna organizare și funcționare a justiției. În procedura ordonanței președințiale, cerința celerității este pe deplin realizată, deoarece cerința urgenței judecății a fost prevăzută pentru a evita inconvenientele legate de lentoarea procedurii de drept comun "care presupune o respectare plenară a principiilor contradictorialității, a dreptului la apărare și a libertății de probațiune"[46]

Spre deosebire de celeritate, care se poate realiza sau nu pe parcursul unei proceduri judiciare și care nu este susceptibilă de controlul instanței ierarhic superioare, urgența este o condiție specifică de admisibilitate a ordonanței președințiale. Procedura ordonanței președințiale se caracterizează prin rapiditate, putându-se recurge la soluționarea cererii chiar și fără citarea părților și chiar atunci când este în curs judecata asupra fondului procesului. Urgența nu reprezintă o caracteristică a unei cauze de a fi judecată mai rapid, ci este o condiție specifică, care ține de însăși natura ordonanței președințiale.

Secțiunea III. 4. Neprejudecarea fondului

Neprejudecarea fondului sau nerezolvarea fondului, condiție de admisibilitate a ordonanței președințiale, are în vedere faptul că judecătorul sesizat cu o cerere de ordonanță președințială trebuie să facă o analiză sumară a cauzei, pentru a cerceta aparența de drept în favoarea reclamantului, fără ca prin această să cerceteze însuși fondul dreptului.

Vechea reglementare nu prevedea expres condiția nerezolvării fondului litigiului printre condițiile de admisibilitate a ordonanței președințiale, însă aceasta rezulta din caracterul provizoriu a măsurilor ce puteau fi luate prin intermediul acestei proceduri speciale. Condiția neprejudecării fondului este necesar să fie îndeplinită de orice ordonanță președințială, astfel că dacă prin aceasta s-ar fi rezolvat litigiul în fond, acțiunea de drept comun ar fi fost lipsită de orice utilitate, prin anticiparea care s-ar fi dat hotărârii instanței.

Determinarea cât mai precisă a înțelesului noțiunii de nerezolvare a fondului cauzei a ridicat numeroase interpretări asupra acestei condiții de admisibilitate a cererii de ordonanță președințială. În practica și literatura juridică condiția de neprejudecare a fondului a primit mai multe interpretări, datorită cadrului restrâns impus de art. 666 bis, la care trebuia să se limiteze ordonanța președințială, prin luarea unor simple măsuri conservatoare. Ulterior, ca urmare a modificărilor aduse instituției și nevoii de a răspunde cu mai multă promptitudine nevoilor vieții sociale, condiția de admisibilitate a neprejudecării fondului dreptului a cunoscut noi teorii și interpretări.

În actuala reglementare, condiția de admisibilitate a ordonanței președințiale de a nu rezolva fondul litigiului este prevăzută în mod expres în alin. 5 al art. 997 din Codul de procedură civilă, excluzând astfel din aria de aplicare a ordonanței președințiale cererile de luare a unor măsuri care presupun rezolvarea definitivă a fondului litigiului.

Condiția nerezolvării litigiului în fond sau a neprejudecării fondului este specifică procedurii speciale a ordonanței președințiale, fiindcă această procedură presupune o judecată sumară, determinată de imperativul urgenței, deschizând posibilitatea soluționării litigiului pe fond printr-o acțiune de drept comun. În cazul în care părțile ar prezenta sau ar aduce în discuție acte sau titluri, pe care ele le contestă reciproc, instanța nu se va putea pronunța asupra validității acestor acte sau titluri, deoarece acest lucru ar constitui o încălcare a limitelor stabilite de legiuitor pentru această procedură specială și s-ar încălca condița neprejudecării litigiului în fond, pe calea ordonanței președințiale. Astfel că, admiterea unei cereri de ordonanță președințială nu trebuie să facă imposibilă formularea unei cereri subsecvente de drept comun în vederea soluționării în fond a cauzei.

Examenul sumar pe care instanța de judecată este obligată să îl facă în cadrul procedurii speciale a ordonanței președințiale are în vedere atât pretențiile reclamantului cât și apărările pârâtului, dar și actele și titlurile prezentate de părți. Așadar, prin cercetarea sumară a actelor și titlurilor prezentate de părți, precum și a altor probe, instanța nu se va pronunța asupra validității lor, întrucât prin aceasta ar încălca condiția de neprejudecare a fondului, ci instanța se va limita să stabilească în favoarea căreia dintre părți există aparența de drept, care justifică un interes legitim pentru ca să i se poată menține o anumită stare de fapt sau de drept până la soluționarea litigiului, pe calea acțiunii de drept comun. Acest examen sumar este obligatoriu pentru instanță, pentru că numai astfel se poate stabili pentru care dintre părți se justifică luarea unor măsuri provizorii pe calea ordonanței președințiale.

Cererea de ordonanță președințială nu este deschisă atunci când părțile doresc să tranșeze însuși fondul dreptului deoarece instanța nu poate, pe calea ordonanței președințiale, să pună în discuție valabilitatea unui titlu prezentat de parte, nici nu poate interpreta o clauză litigioasă, toate acestea fiind stabilite pe calea dreptului comun. Măsurile provizorii se pot lua pe calea ordonanței președințiale doar atunci când partea care le-a solicitat este singura care are în favoarea sa aparența dreptului, a cărui protejare se impune.

În cazul în care prin cererea de ordonanță președințială se pune în discuție însăși validitatea unui titlu sau se solicită luarea unor măsuri definitive cu caracter ireversibil, instanța nu mai este competentă să se pronunțe, deoarece prin aceasta s-ar înlătura în mod direct procedura dreptului comun.[47] În ceea ce privește primul aspect, orice hotărâre pronunțată pe calea ordonanței președințiale are caracter vremelnic, iar prin pronunțarea ei nu se soluționează fondul dreptului și nici nu se stabilesc drepturile părților, cu caracter definitiv. Totodată, în ceea ce privește măsurile luate de instanță pe calea ordonanței președințiale, acestea au posibilitatea să dobândească caracter definitiv atunci când partea împotriva căruia au fost dispuse, realizând că acestea sunt echitabile, alege să nu mai exercite calea acțiunii de drept comun, pentru a solicita desființarea lor.

De asemenea, această cerință de admisibilitate ar fi încălcată și atunci când instanța s-ar pronunța asupra unor cereri de revendicare pe calea ordonanței președințiale, deoarece partea a cărui titlu a fost preferat de instanță, ar avea câștig de cauză și în situația introducerii unei acțiuni de drept comun, situație care ar duce la prejudecarea fondului. Prin admiterea cererii de ordonanță președințială, instanța poate lua măsuri vremelnice în cazurile grabnice impuse de situația prezentată de părți, în urma constatării aparenței de drept în favoarea reclamantului, dar aceste măsuri nu pot echivala cu soluționarea în fond a litigiului.

Pe calea ordonanței președințiale se pot lua măsuri provizorii iar nu definitive care să soluționeze fondul pricinii, astfel că judecătorul va "pipăii fondul" pentru a putea constata dacă aparența de drept este în favoarea reclamantului și dacă se impune luarea unor astfel de măsuri. Chiar dacă pe calea ordonanței președințiale, instanța nu rezolvă fondul litigiului dintre părți, care este rezervat soluționării pe calea acțiunii de drept comun, nu înseamnă că pe calea ordonanței președințiale instanța ar putea lua o hotărâre arbitrară, în dispreț total al fondului dreptului.[48]

Condiția neprejudecării fondului a determinat legiuitorul să limiteze judecata cererii de ordonanță președințială doar la verificarea aparenței dreptului afirmat de către reclamant, astfel că în cadrul procedurii ordonanței președințiale, pârâtul nu va putea supune propriul drept analizei instanței, dar va putea formula apărări în ceea ce privește aparența dreptului afirmat de către reclamant. Motivarea ordonanței președințiale de către judecător nu va tranșa irevocabil disputa judiciară în favoarea uneia dintre părți, ci va stabili doar dacă aparența dreptului este în favoarea reclamantului.

Cerința neprejudecării fondului nu implică în mod automat cerința ca judecătorul să nu se antepronunțe, astfel că raționamentele folosite de judecător pentru motivarea ordonanței președințiale pot să atragă încidența prevederilor art. 42 alin. 1 din Codul de procedură civilă, ce ar face ca același judecător să devină incompatibil pentru soluționarea litigiului în fond. "O astfel de posibilă antepronunțare se înscrie în sfera legalității procesual civile și nu trebuie evitată de către judecătorul ordonanței prin folosirea unui limbaj aluziv ori a unor raționamente echivoce."[49]

Având în vedere că această condiție de admisibilitate a ordonanței președințiale implică o complexitate deosebită pentru a-i stabili cu exactitate conținutul, instanța putând să folosească mijoacele necesare care să îi permită să stabilească în mod concret limitele, examenul sumar al cauzei presupunând stabilirea aparenței dreptului în favoarea reclamantului și luarea măsurilor necesare impuse de împrejurări. Pentru a fi respectată condiția de admisibilitate a neprejudecării fondului, legiuitorul a limitat ca judecata în procedura ordonanței președințiale să se facă doar la verificarea aparenței dreptului invocat de reclamant.

Capitolul IV

Situații speciale privitoare la admisibilitatea ordonanței președințiale

Codul civil și Codul de procedură civilă reglementează în numeroase articole cazuri speciale în care reclamantul și instanța de judecată nu mai au sarcina dovedirii, analizării și motivării condiției de admisibilitate a urgenței, aceasta fiind prezumată. În aceste situații speciale, instanța de judecată va verifica doar temeinicia cererii de ordonanță președințială raportat la fiecare caz în parte.[50]

Astfel, legea recunoaște anumitor drepturi și raporturi juridice un înalt grad de protecție ori prezumă urgența realizării lor astfel încât, dacă ele au fost acordate sau stabilite de o hotărâre judecătorească în primă instanță, dobândesc în mod provizoriu, vremelnic, caracter executoriu de drept, anterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. Executorialitatea provizorie a unor hotărâri date în primă instanță va putea fi suspendată de către instanța de judecată în cursul procedurii de judecată în apel, la cererea debitorului. Până la soluționarea cererii de suspendare de către instanță, această suspendare va fi putea fi încuviințată provizoriu și pe calea ordonanței președințiale. [51]

Soluționarea cererii de suspendare provizorie a executării hotărârii până la soluționarea cererii de suspendare, formulată pe calea ordonanței președințiale, se va face numai cu plata unei cauțiuni, al cărei cuantum va fi stabilit de instanță în condițiile art. 718 alin (1) și (3) din Codul de procedură civilă. Această cauțiune reprezintă o garanție pentru creditor, din care acesta își va putea asigura eventualele pierderi suferite ca urmare a executării hotărârii, constituind totodată o limitare a utilizării abuzive a procedurii de suspendare a executării hotărârii de către debitorii care urmăresc doar tergiversarea executării hotărârii.[52]

Astfel, legiuitorul a reglementat dreptul părții interesate de a solicita încuviințarea suspendării provizorii pe calea ordonanței președințiale, indiferent dacă prin cererea de apel sau separat s-a formulat și cerere de suspendare a executării hotărârii până la soluționarea căii de atac.

În practica judiciară s-a constatat situația în care cererea de suspendare a executării provizorii este formulată fără a se preciza dacă este vorba despre suspendarea pe calea dreptului comun sau pe calea procedurii speciale a ordonanței președințiale, instanța fiind nevoită să citeze părțile pentru a pune în discuția lor și a lămuri acest aspect.

Măsura suspendării executării provizorii a hotărârii primei instanțe întemeiate pe alin. 5 al art. 450 din Codul de procedură civilă va dura până la soluționarea cererii de suspendare formulate pe calea dreptului comun, în cadrul apelului.

Un alt caz special privind admisibilitatea cererii de ordonanță președințială îl reprezintă cel prevăzut de art. 968 din Codul de procedură civilă care reglementează măsurile urgente ce se pot dispune pentru asigurarea traficului portuar și a siguranței civile pe durata indisponibilizării navei. În acest caz, condiția urgenței este prezumată de lege, cererea de ordonanță președințială fiind admisă doar dacă se circumscrie scopului pentru care pot fi luate măsurile urgente, și anume: asigurarea traficului portuar și a siguranței civile pe durata imobilizării navei.

În ceea ce privește materia drepturilor locative, pe calea ordonanței președințiale, se pot lua măsuri urgente pentru încetarea abuzurilor. Articolele 1046-1049 din Codul de procedură civilă reglementează trei tipuri de raporturi locative, în cadrul cărora se pot dispune măsuri urgente prin intermediul procedurii speciale a ordonanței președințiale. Un prin raport îl constituie cel dintre locatar și locator, în cadrul căruia, reclamantul, pe calea ordonanței președințiale, poate solicita instanței încetarea abuzului de folosință și restabilirea situației anterioare. Locatarul care nu respectă obligațiile prevăzute de art. 1799-1800 din Codul civil va putea fi obligat la încetarea acestor abuzuri, prin ordonanță președințială. Pentru admiterea cererii de ordonanță președințială de către instanță, locatorul trebuie să dovedească că locatarul, prin conduita pe care o are, nu respectă obligațiile ce îi revin din folosirea normală a bunului, folosirea acestuia făcându-se cu lipsă de prudență și diligență. În ceea ce privește al doilea tip de raport reglementat în materia drepturilor locative, oricare proprietar al unui condominiu poate solicita, pe calea ordonanței președințiale, atunci când un alt proprietar prejudiciază folosința comună a părților sau instalațiilor aflate în proprietate comună din imobilele cu mai multe etaje sau apartamente ori care tulbură buna conviețuire în acel imobil, obligarea acestuia să înceteze următoarele abuzuri: a) când proprietarul întrebuințează locuința în alt scop decât este fixat prin destinație; b) când proprietarul modifică structura imobilului stabilită prin construcție; c) când proprietarul produce stricăciuni la locuința sa, dar care îi afectează și pe ceilalți proprietari; d) când proprietarul prejudiciază folosința normală a părților sau instalațiilor aflate în proprietate comună; e) când proprietarul tulbură buna conviețuire în imobil; f) când proprietarul săvârșește alte abuzuri ce îi afectează.[53]

De asemenea, în materia drepturilor locative, asociația de proprietari poate formula cerere de ordonanță președințială împotriva unuia dintre membri privind încetarea abuzului de folosință, atunci când acesta întrebuințează imobilul în alt scop decât cel destinat, modifică structura locuinței ori săvârșește orice alte abuzuri asemănătoare.

O altă situație specială privitoate la admisibilitatea ordonanței președințiale este cea prevăzută la art. 920 din Codul de procedură civilă, care reglementează măsurile vremelnice ce se pot lua pe tot timpul procesului de divorț. În procesele de divorț urgența se deduce implicit din expunerea limitativă a aplicațiilor sale practice, aceasta fiind apreciată chiar de legiuitor. [54]Drept urmare, de la momentul înregistrării cererii de divorț și până la pronunțarea unei hotărâri definitive, pe calea ordonanței președințiale, instanța de judecată poate lua măsuri provizorii cu privire la stabilirea locuinței copiilor minori, la obligația de întreținere, la încasarea alocației de stat pentru copii și la folosirea locuinței familiei. Aceste măsuri provizorii se pot lua pe calea ordonanței președințiale, fără să mai fie necesară dovedirea condiției urgenței, aceasta fiind prezumată, instanța urmând a verifica numai celelalte condiții de admisibilitate a ordonanței președințiale. Măsurile provizorii pot fi luate pe calea ordonanței președințiale și anterior declanșării procesului de divorț, în acest caz însă, condiția urgenței va trebui dovedită de partea interesată, nefiind prezumată de lege.

Codul civil reglementează cazurile speciale privitoare la admisibilitatea cererii de ordonanță președințială în diverse materii astfel că, cererea pentru luarea măsurilor necesare în vederea prevenirii pagubei pricinuite de proprietar, care prin exercitarea dreptului său, creează inconveniente mai mari decât cele normale în relațiile de vecinătate, este admisibilă pe calea procedurii speciale a ordonanței președințiale, așa cum prevede alin. 3 al art. 630 din Codul civil. Proprietarul își poate exercita prerogativele dreptului de proprietate în limitele prevăzute de lege, fără a cauza altora un prejudiciu sau inconveniente mai mari decât cele normale în relațiile de vecinătate. Reclamantul poate să solicite, pe calea ordonanței președințiale, luarea măsurilor necesare pentru prevenirea pagubei, dacă producerea acesteia este iminentă sau foarte probabilă. Pentru ca judecătorul să poată lua pe calea ordonanței președințiale măsurile necesare prevenirii pagubei este necesar să existe condiția specială privind producerea unui prejudiciu iminent sau foarte probabil, nemaifiind necesare dovedirea celorlalte condiții de admisibilitate a ordonanței președințiale.

Un alt caz special de admisibilitate a ordonanței președințiale este cel reglementat de art. 2198 din Codul civil, privind deschiderea forțată a casetei de valori, în cazul în care se împlinește termenul închirierii și titularul nu se prezintă la deschiderea voluntară a casetei nici după expirarea unui termen de 3 luni de la notificarea adresată lui de prestator, instanța, la cererea prestatorului, poate să dispună, pe calea urgentă și sumară a ordonanței președințiale să îl autorizeze pe acesta să deschidă caseta de valori.[55] Prestatorului de servicii îi revin obligațiile de asigurare a unei încăperi adecvate și sigure, unde să fie amplasată caseta de valori, răspunzând de integritatea acesteia, prin urmare, obligațiile de siguranță și pază necesită cheltuieli pentru prestator. Prestatorul va notifica clientul, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, la ultimul domiciliu, dacă este persoană fizică, sau la ultimul sediu, dacă este persoană juridică, prin care îi va aduce la cunoștință clientului să îndeplinească obligațiile prevăzute în contract, în cazul nerespectării acestor obligații urmând a se adresa instanței, folosind procedura specială a ordonanței președințiale. În cazul în care la expirarea termenului de 3 luni de la notificarea clientului, prevăzut de alin. 1 al art. 2196 din Cod civil, acesta nu își îndeplinește obligațiile prevăzute în contract, prestatorul poate solicita pe calea ordonanței președințiale autorizarea deschiderii casetei. De asemenea, pe calea ordonanței președințiale, instanța poate dispune și măsuri de conservare a obiectelor descoperite și, atunci când situația o impune, vânzarea acestora pentru acoperirea chiriei sau a altor cheltuieli efectuate de prestator.

În ceea ce privește reducerea termenului de opțiune succesorală, potrivit art. 1113 alin. 1 din Coddul civil, la cererea oricărei persoane interesate instanța, pe calea ordonanței președințiale, poate obliga un succesibil să își exercite dreptul de opțiune succesorală înăuntrul termenului de un an stabilit de lege, atunci când există motive temeinice. Astfel, pentru admiterea cererii de ordonanță președințială, creditorii moștenirii, moștenitorii legali, legatarii sau orice alte persoane interesate de formularea unei astfel de cereri, sunt obligate să dovedească existența unor motive temeinice care să justifice reducerea termenului de opțiune succesorală. Deși art. 996 alin. 1 din Codul de procedură civilă prevede că prin procedura specială a ordonanței președințiale se pot ordona numai măsuri provizorii, care nu au caracter ireversibil și ar face imposibilă restabilirea situației de fapt, în cazul prevăzut la art. 1113 alin. 2 coroborat cu art. 1120 alin. 1 din Codul civil, care prevede că succesibilul care renunță este considerat că nu a fost niciodată moștenitor, măsura dispusă prin cererea de ordonanță președințială va avea caracter definitiv și ireversibil.

Constatarea calității sau a stării mărfii prin expertiză judiciară se poate ordona ca urmare a admiterii cererii de ordonanță președințială, formulată de către oricare dintre părțile contractului de transport. Procedura ordonanței președințiale se aplică atunci când există neînțelegere între părțile unui contract de transport asupra calității sau stării unei mărfi, alin. (4) al art. 1979 din Codul civil reglementând posibilitatea instanței de a dispune prin ordonanță președințială, constatarea stării mărfii de către unul sau mai mulți experți numiți din oficiu, precum și sechestrarea mărfii și depunerea acesteia într-un depozit public sau în alt loc ce se va determina. Având în vedere că în acest caz condiția urgenței este prezumată de lege, instanța va putea să dispună vânzarea mărfii, pe cheltuiala celui căruia îi aparține, în cazul în care păstrarea mărfii ar putea aduce pagube însemnate sau ar ocaziona cheltuieli mari.

Admisibilitatea cererii de ordonanță președințială este reglementată și în alte legi speciale, asfel că art. 133 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale prevede posibilitatea reclamantului de a cere suspendarea executării hotărârii atacate cu acțiune în anulare, pe cale de ordonanță președințială. Acționarii sau alte persoane interesate pot solicita, pe calea ordonanței președințiale, să se dispună suspendarea executării hotărârii Adunării Generale a Acționarilor, condiția admisibilității acestei cereri fiind ca înregistrarea acesteia să se facă odată cu intentarea acțiunii în anulare a hotărârii Adunării Generale a Acționarilor, pe calea dreptului comun. Prin urmare, prin înregistrarea cererii de ordonanță președințială odată cu acțiunea în anulare, reclamantul beneficiază de prezumția legală de urgență, în cazul în care, cererea de ordonanță președințială este înregistrată ulterior înregistrării acțiunii în anulare, reclamantul nu va mai beneficia de prezumția legală a urgenței, fiind nevoit să facă dovada urgenței pentru ca cererea de ordonanță președințială să fie admisă.

Suspendarea hotărârii AGA este admisibilă pe calea ordonanței președințiale, măsura solicitată și dispusă temporar, până la soluționarea pe fond a acestei hotarâri, acțiune ce face obiectul unui alt dosar.[56]

Procedura urgentă a ordonanței președințiale se aplică și în cazul în care se impune protecția copilului, dat fiind faptul că reprezentanții persaonelor juridice, precum și persoanele fizice care au în îngrijire sau asigură protecția unui copil au obligația de a colabora cu reprezentanții Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului și de a oferi informațiile necesare pentru soluționarea sesizărilor. În cazul în care se constată refuzul sau împiedicarea efectuării controlului de către reprezentanții Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, aceștia sesizează instanța de judecată pentru a dispune plasarea copilului în regim de urgență la o persoană, la o familie, la un asistent maternal sau într-un serviciu de tip rezidențial, licențiat în condițiile legii, în temeiul art. 94 alin (4) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Condiția de admisibilitate a unei cereri de ordonanță președințială, în temeiul art. 94 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, se consideră îndeplinită, ori de câte ori există motive temeinice care să susțină existența unei situații de pericol iminent pentru copil.

Concluzii

Ordonanța președințială a fost introdusă în dreptul procesual civil datorită unei necesități obiective de ordin social. De-a lungul timpului, ordonanța președințială a cunoscut o permanentă dezvoltare și perfecționare, dobândind un caracter progresiv ca urmare a frecvenței aplicării sale.

Eficiența ordonanței președințiale este dată de judecarea urgentă care se poate face în cazul pricinilor care nu suferă amânare, de prompitudinea cu care se poate interveni în vederea păstrării unui drept, aplicarea procedurii speciale a ordonanței președințiale cunoscând o mare utilitate și o sferă amplă de aplicare în raporturile dintre soți, în protecția unui drept principal, în stabilirea domiciliului unui minor sau în asigurarea respectării unor relații de vecinătate.

Ordonanța președințială este considerată una dintre cele mai viabile și mai solicitate instituții ale dreptului procesual civil român, pentru care atât teoreticienii, cât și practicienii dreptului au manifestat în permanență un interes deosebit.

În ceea ce privește condițiile specifice de admisibilitate a ordonanței președințiale, asupra acestora nu a existat unanimitate de opinii. Cele trei condiții de admisibilitate a cererii de ordonanță președințială, respectiv urgența, vremelnicia și neprejudecarea fondului sunt similare vechii reglementări, actualul Cod de procedură civilă reglementând și cea de-a patra condiție de admisibilitate a cererii de ordonanță președințială și anume, aparența de drept.

Aparența dreptului în favoarea reclamantului este o condiție de admisibilitate specială a cererii de ordonanță președințială, stabilită în mod expres de Codul de procedură civilă, fiind prima condiție pe care instanța va trebui să o verifice pentru admisibilitatea ordonanței președințiale.

Măsura care se dispune de către instanță, pe calea ordonanței președințiale, indiferent dacă durata sa va fi de numărul orelor, zilelor sau lunilor sau dacă va rămâne definitivă, în cazul în care partea împotriva căreia s-a luat această măsură alege să nu se adreseze justiției pentru a obține desființarea acesteia, este prin natura sa vremelnică, provizorie, caracter ce nu se poate confunda cu durata în timp a măsurilor.

Urgența, în materia ordonanței președințiale, este împrejurarea ce nu suferă nicio amânare, astfel că persoana care ar fi amenințată de producerea unui prejudiciu grav și iminent, nu ar avea timpul necesar pentru a introduce o acțiune de drept comun la instanța competentă.

Condiția neprejudecării litigiului fondului este specifică procedurii speciale a ordonanței președințiale, fiindcă această procedură presupune o judecată sumară, determinată de imperativul urgenței, deschizând posibilitatea soluționării litigiului pe fond printr-o acțiune de drept comun.

Măsurile ce se pot lua pe calea ordonanței președințiale trebuie să fie provizorii și reversibile, astfel că ordonanța președințială reprezintă calea cea mai simplă și mai rapidă de rezolvare a unei situații care altfel ar necesita timp îndelungat pentru soluționare. Ordonanța președințială previne continuarea actelor abuzive, evită sau limitează producerea unor prejudicii și înlătură piedicile ivite cu prilejul unei executări.

Bibliografie

· Tratate, cursuri, cărți:

• Boroi, Gabriel, Stancu Mirela, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, București 2015.
• Boroi, Gabriel (coordonator) Noul Cod de procedură civilă – comentariu pe articole, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București 2016.
• Ciobanu, Mihai Viorel (coordonator), Noul Cod de procedură civilă. Comentat și adnotat, vol. I și II, Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București 2016.
• Ciobanu, Mihai Viorel, Boroi Gabriel, Drept procesual civil. Curs selective. Teste grilă, Ediția a III-a, Editura All Beck, București 2005
• Crișu, Constantin, Ordonanța președințială, Editura Argessis, 1997.
• Dârjan, Traian, Traian Dârjan, Ordonanța președințială, Editura Universul Juridic, București 2013.
• Dârjan, Traian Practică judiciară de casare în materie civilă 2010-2011, rezumată și comentată, Editura C.H. Beck, București 2011.
• Deleanu, Ion, Tratat de procedură civilă. Noul Cod de procedură civilă, vol II. Editura Universul Juridic, București 2013.
• Dinu, Claudiu Constantin, Proceduri speciale în Noul Cod de procedură civilă, Editura Universul Juridic, București 2015.
• Leș, Ioan, Tratat de drept procesual civil, Ediția a II-a, Editura All Beck, București 2002.
• Stanciu, Roxana, Ordonanța președințială în materie civilă – practică judiciară pe Noul Cod de procedură civilă, Editura Hamangiu, București 2017.
• Stoenescu, Ilie și Porumb, Grațian, Drept procesual civil român, Editura Științifică, București 1966.

· Articole, studii publicate în reviste de specialitate:

• Bălan, Oana Maria, Ordonanța președințială, Revista Științe Juridice a Facultății de Drept din Craiova, 2008.
• Dinu, Claudiu Constantin, Considerații generale cu privire la procedura ordonanței președințiale în lumina Noului Cod de procedură civilă, Revista Curierul Judiciar, nr. 9/2012.
• Dinu, Claudiu Constantin, Unele aspecte cu privire la titlurile executorii reglementate în material procedurilor civile special din Noul Cod de procedură civilă, Revista Română de Executare Silită, nr. 1/2012.
• Dinu, Claudiu Constantin, Aspecte noi privind procedurile speciale instituite de Noul Cod de procedură civilă, Vol. Conferinței bienale de la Timișoara, Editura Universul Juridic, București 2011.
• Dinu, Claudiu Constantin, Aspecte privind procedurile speciale instituite de Noul Cod de procedură civilă, Vol. Conferinței bienale de la Timișoara, Editura Universul Juridic, București 2011.
• Dinu, Cluadiu Constantin, Ciobanu, Mihai Viorel, Briciu C. Traian, Impactul Noului Cod de procedură civilă asupra unor instituții de drept procesual civil, Revista Română de Drept Privat, nr. 1/2012.
• Ignătescu, Camelia Maria Cezara, Considerații referitoare la ordonanța președințială în aplicarea domeniului raporturilor de familie, Revista Universul Juridic, nr. 11, noiembrie 2020.
• Lopșa, Cristian Paul, Ordonanța președințială în Noul Cod de procedură civilă, Curierul Judiciar, C.H. Beck Publishing House, 2012.
• Olac, Diana Iulia, Ordonanța președințială: admisibilitate vs. temeinicie, urgență vs. Celeritate (www.juridice.ro).
• Stanciu Roxana, Articol Juridic, Ordonanța președințială – o scurtă privire de ansamblu a practicii judiciare după trei ani de la intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, Editura Hamangiu, București 2016.
• Ursuța, Mircea, Ordonanța președințială – remedii juridice pentru situații de urgență, www.e.bihoreanu.ro
• Ordonanța președințială – analiza reglementărilor relevante din Noul Cod de procedură civilă, www.hamangiu.

· Jurisprudență:

• Decizia Curții Constituționale a României nr. 1243 din 6 noiembrie 2008, publicată în M.Of. nr. 857 din 19 dec. 2008.
• Decizia Curții Constituționale a României nr. 1211 din 11 noiembrie 2011, publicată în M. Of, nr. 757 din 27 octombrie 2011.
• Tribunalul Suprem, col. civ. Dec. nr. 111/1955, în C.D. 1955, vol I.
• Tribunalul Suprem, dec. nr. 752/1966, în C.D. 1966, vol. II
• Tribunalul Constanța, sec. Civ., dec. civ. nr. 47/2010.
• Tribunalul Constanța, sec. civ., dec. 31, oct. 1925 în C. Gr. Zalta, Cod Procedură civilă adnotat, Ediția a II-a, Tipografia Muncii.
• Tribunalul Comercial Cluj, Ordonanța președințială nr. 112/2004.

[1] Constantin Crișu, Ordonanța președințială, Editura Argessis, 1997, p. 13.

[2] Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare

[3] Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă. Noul Cod de procedură civilă, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 648.

[4] Ion Deleanu, op.vit.p.648.

[5] Trrain Dârjan, Ordonanța președințială, Editura Universul Juridic, 2013, București,p. 27, I. Deleanu, op. cit., pp. 647-648.

[6] Haro era strigătul pe care partea reclamantă îl scotea atunci când era amenințată în persoana sau în avutul său, ceea ce implica intervenția urgentă a justiției, constituind însăși actul de citare și de prezentare imediată a părților în fața judecătorului; cel care striga haro era sub ocrotirea regelui.

[7] Legea din 11 februarie 1791 reglementa activitatea tribunalelor din departamentul Châtelet de Paris și a fost folosită la reforma din 1905 numai în acest departament.

[8] Traian Dârjan, op.cit, p.17.

[9] Constantin Crișu, op. cit. p. 16.

[10] Traian Dârjan, op. cit., p. 20

[11] Claudiu Constantin Dinu, Considerații cu privire la procedura ordonanței președințiale în lumina Noului Cod de procedură, Revista Curierul Judiciar, nr. 9/2012, p. 25.

[12] Claudiu Constantin Dinu, Unele aspecte cu privire la titlurile executorii reglementate în materia procedurilor civile speciale din Noul Cod de procedură civilă, Revista Română de executare silită, nr. 1/2012.

[13] Ioan Leș, Tratat de drept procesual civil, Ediția a II-a, Ed. All Beck, 2002, p. 717.

[14] Oana Maria Bălan, Ordonanța președințială, Revista de Științe juridice a Facultății de Drept din Craiova, 2008 p.83.

[15] T. Dârjan, op.cit. p. 35.

[16] Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, București 2015, p. 85-86.

[17] Constantin Crișu, op.cit.,p.28.

[18] Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Andreia Constanda, Carmen Negrilă, Veronica Dănăilă, Delia Narcisa Theohari, Dumitru Marcel Gavriș, Flavius George Păncescu, Marius Eftimie, Mirela Stancu, Noul Cod de procedură civilă-comentariu pe articole, vol. I, art. 1-455, Ediția a 2-a revizuită și adăugită,Editura Hamangiu, 2016, p.851.

[19] Constantin Crișu, op. cit.p 37.

[20] Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv.Teste grilă, Ediția a III-a, Editura All Beck, București 2005, p. 413, Ioan Leș, op.cit., p. 720.

[21] Diana-Iulia Olac, Ordonanța președințială: admisibilitate vs. temeinicie; urgență vs. celeritate, https://www.juridice.ro/articole, accesat la 10 mai 2021.

[22] Cristian Paul Lopșa, Ordonanța președințială în Noul cod de procedură civilă – continuitate și noutate, C.H. Beck Publishing, 2012, p. 573.

[23] Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Andreia Constanda, Carmen Negrilă, Veronica Dănăilă, Delia Narcisa Theohari, Dumitru Marcel Gavriș, Flavius George Păncescu, Marius Eftimie, Mirela Stancu op.cit. 852-853.

[24] Claudiu Constantin Dinu, Proceduri speciale în noul Cod de procedură civilă, Editura Universul Juridic, București 2015, p. 174.

[25] Gabriel Boroi, Mirela Stancu, op.cit., p. 829.

[26] Constantin Crișu, op.cit. p. 52.

[27] Trib. Suprem, col.civ.dec.nr. 111/1955, în C.D. 1955, vol.I,p.138; dec. nr. 752/1966, în C.D. 1966, vol II, p. 239.

[28] Constantin Crișu, op. cit. P. 54.

[29] Trib. Constanța, secția civilă, decizia civilă nr. 47/2010, nepublicată.

[30] Constantin Crișu, op.cit. p.56.

[31] Ion Deleanu, op.cit., volumul II, p. 653.

[32] Claudiu Constantin Dinu, Aspecte noi privind procedurile speciale instituite de Noul Cod de procedură civilă, Volumul Conferinței bienale de la Timișoara, Editura Universul Juridic.

[33] Constantin Crișu, op. cit. P. 65.

[34] Traian Dârjan, op.cit. p.65; Constantin Crișu, op.cit., p.66,Claudiu Constantin Dinu, op. cit. p.167

[35] Apud, Ilie Stoenescu și Grațian Porumb, Drept procesual civil român, București, Editura științifică, 1966,p.331.

[36] Constantin Crișu, op.cit.p.67

[37] Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Andreia Constanda, Carmen Negrilă, Veronica Dănăilă, Delia Narcisa Theohari, Dumitru Marcel Gavriș, Flavius George Păncescu, Marius Eftimie, Mirela Stancu, op.cit. p.856.

[38]Jud. Roxana Stanciu, Articol juridic, Ordonanța președințială – o scurtă privire de ansamblu a practicii judiciare, după trei ani de la intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, Editura Hamangiu, 2016. (https://bloghamangiu.ro/ordonanta-presedintiala-o-scurta-privire-de-ansamblu-a-practicii-judiciare-dupa-trei-ani-de-la-intrarea-in-vigoare-a-codului-de-procedura-civila/, accesat la 11 mai 2021).

[39] Roxana Stanciu, Ordonanța președințială în materie civilă – practică judiciară pe noul Cod de procedură civilă., Editura Hamangiu 2017, p. 146.

[40] Traian Dârjan, op.cit. p.40.

[41] Constantin Crișu, op. cit 38.

[42] Tribunalul Constanța, secția I, dec. 31 octombrie 1925, în Constantin Gr. C. Zotta, Codul de procedură civilă adnotat, Ediția a II-a, Tipografia "Munca ", vol. I, p. 69, nr. 67.

[43] Constantin Crișu, op.cit. p. 40.

[44] Art. 9 alin (4) din Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenței neloiale; art. 10 alin. (3) și art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinație de locuință.

[45] Traian Dârjan, op.cit. p 46.

[46] Gabriel Boroi, op.cit. p.859.

[47] Claudiu Constantin Dinu, Aspecte privind procedurile speciale instituite de Noul Cod de procedură civilă, Volumul Conferinței bienale de la Timișoara, Editura Universul Juridic, 2011, p. 53.

[48] Traian Dârjan, op. cit., p. 69.

[49] Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Andreia Constanda, Carmen Negrilă, Veronica Dănăilă, Delia Narcisa Theohari, Dumitru Marcel Gavriș, Flavius George Păncescu, Marius Eftimie, Mirela Stancu, op.cit. p. 860

[50] Claudiu Constantin Dinu, Viorel Mihai Ciobanu, Traian Cornel Briciu, Impactul noului Cod civil asupra unor instituții de drept procesual civil, Revista Română de Drept Privat nr. 1/2012, p. 48.

[51] Traian Dârjan, Practică judiciară de casare în materie civilă 2010-2011, rezumată și comentată, Ed. C.H. Beck, București, 2011.

[52] Decizia Curții Constituționale nr. 1243 din 6 noiembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 857 din 19 decembrie 2008; Decizia Curții Constituționale nr. 1211 din 11 noiembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 757 din 27 octombrie 2011.

[53] Traian Dârjan, o.p. cit. p. 152.

[54] Camelia Maria Cezara Ignătesu, Considerații referitoare la ordonanța președințială în aplicarea domeniului raporturilor de familie, Revista Universul Juridic, nr. 11, noiembrie 2020, p. 10.

[55] Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Andreia Constanda, Carmen Negrilă, Veronica Dănăilă, Delia Narcisa Theohari, Dumitru Marcel Gavriș, Flavius George Păncescu, Marius Eftimie, Mirela Stancu, p. 1684.

[56] Tribunalul Comercial Cluj, Ordonanța președințială nr. 112/2004, menținută prin dec. nr. 105/2005 a Curții de Apel Cluj, sec. Contencios, Administrativ și Fiscal, în B.J. 2005, p. 629-631, nr. 256