Nulitatea absolută și nulitatea relativă
Introducere
De-a lungul timpului, chiar din perioada dreptului roman primitiv, un act nul era considerat că nu există, că nu a fost încheiat niciodată – nullum est negotium, nihil actum est.
Cu alte cuvinte, încălcarea dispozițiilor legale sau nerespectarea unei condiții imperative pentru formarea actului atrăgea nulitatea, care se producea de plin drept, fără a fi necesară pronunțarea acesteia pe calea unei acțiuni în justiție, actul fiind considerat nul ab inițio[1].
Începând cu perioada dreptului roman clasic, a cărui orientare se formează în jurul conceptului de echitate, urmată de perioada pretoriană, pe când pretorii, deși din punct de vedere formal nu putea crea drept (pretor ius facere non potest), în realitate, aceștia au influențat nașterea unor noi instituții juridice[2], și până în epoca contemporană, nulitatea, ca sancțiune a actului juridic civil, nu reprezintă altceva decât instrumentul juridic prin care se restabilește norma legală încălcată la încheierea actului juridic civil.
Desigur, în lipsa unei definiții legale, instituția nulității actului juridic civil a cunoscut numeroase teorii doctrinare în raport de condițiile pe care trebuie să le îndeplinească actul juridic civil la momentul încheierii lui cât și de efectele produse de sancționarea prin constatarea nulității.
Însă, în anul 1804, odată cu apariția Codului Civil Francez, ia naștere termenul de "act inexistent" aplicat actului juridic ce nu a produs niciun efect, chiar înainte de a fi anulat, și astfel cum George Plastara scria[3] "aceste numiri de nul anulabil și inexistent nefiind totdeauna potrivite, au dat naștere la numeroase confuziuni, lucru care a făcut din teoria nulităților una din materiile cele mai obscure ale dreptului civil", se ajunge la concluzia că nu există o categorie a actelor juridice inexistente, ci există doar acte nule și anulabile, adică acte lovite de nulitate absolută sau de nulitate relativă.
În prezenta lucrare vom avea în vedere deosebirile dintre nulitatea absolută și nulitatea relativă, prin prisma regimului juridic și cauzelor care atrag sancționarea cu nulitatea a actului juridic civil, fie cu nulitatea absolută fie cea relativă, în funcție de natura interesului ocrotit de lege, cât și deosebiri între nulitate și alte cauze de ineficacitate ale actului juridic civil.
Capitolul I. Considerații generale privind nulitatea actului juridic civil
1. Conceptul de nulitate a actului juridic civil
Termenul nulitate provine din limba latină - nullitas și limba franceză - nullité iar potrivit dicționarului enciclopedic francez[4] acesta are, în esență, trei semnificații: a) lipsa totală de valoare; b) persoană fără competență; c) ineficacitatea unui act juridic din cauza absenței unei condiții de fond sau de formă.
În ceea ce privește definiția nulității actului juridic civil trebuie menționat că în legislația noastră nu există o definiție unanim acceptată, iar în literatura de specialitate există teze diferite referitoare la definirea corectă a acestei instituții de drept civil.
Însă, în opinia mai multor autori[5], se spune că nulitatea definește acea sancțiune "care lipsește actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru ca încheierea să fie valabilă."
Deși se poate spune că această definiție tratează fără echivoc conceptul de nulitate, la o examinare mai atentă apreciem că ea atribuie conținutului noțiunii de nulitate caracteristici negative (efecte contrarii normelor juridice) și nu afirmative, pozitive. Mai mult decât atât, sentimentul creat de această definiție lasă impresia că actul juridic civil sancționat cu nulitatea există în continuare, că ar supraviețui sancțiunii, ceea ce este inexact. Desființarea actului juridic, fie ea totală sau parțială, întotdeauna va desființa în egală măsură și efectele sale.
Așadar, apreciem că nulitatea este sancțiunea care desființează actului juridic civil atunci când a fost încheiat cu nesocotirea condițiilor sale de validitate (indiferent că sunt condiții de fond sau de formă), impuse de lege. Fiind încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale, actul juridic este considerat a nu se fi încheiat niciodată iar părțile trebuie repuse în situația anterioară.
Mai înainte, nulitatea era considerată o "stare organică" a actului juridic civil privit ca "un organism" și avea drept consecință desființarea totală și iremediabilă a actului juridic și efectelor sale, potrivit regulii quod nullum est, nullum producit efectum (ceea ce este nul, nu produce niciun efect).
În doctrina civilistă din secolul al XIX-lea era dominantă concepția nulității totale si iremediabile, denumită și concepția actului-organism, deoarece nulitatea actului era comparată cu boala organismului uman. Teoria clasică asimila actul cu organismul susceptibil de viață, boală, moarte, vindecare, etc. Ulterior, s-a trecut la concepția nulității parțiale si remediabile care proporționalizează efectele nulității în raport cu finalitatea legii și care, pe cale de consecință, înlătura doar efectele contrare legii, celelalte efecte fiind menținute.[6]
În doctrina occidentală actuală, în materia dreptului civil, nulitatea actului juridic civil este în legătură cu analiza cauzei actului juridic. Dacă este vorba de o clauză care reprezintă cauza impulsivă si determinantă a actului juridic, acesta va fi în întregime nul. Daca însă se constată că o clauză este nulă, dar ea nu este esențială, poate fi considerată nescrisă, restul actului rămânând neatins.[7]
Ulterior anului 1989 s-a ridicat întrebarea dacă pot fi considerate ca valabile actele juridice (antecontractele de vânzare - cumpărare a terenurilor) încheiate anterior acestei date care potrivit Legilor nr. 58/1974 si nr. 59/1974 erau lovite de nulitate absolută, deși aceste acte normative au fost abrogate în decembrie 1989. Intr-o altă opinie se susține că aceste acte juridice nu pot fi validate deoarece acest lucru s-ar opune principiului neretroactivității legii. Intr-o a doua opinie[8], la care achiesăm și noi, se consideră, dimpotrivă, că asemenea acte au devenit valabile, iar ele nu mai contravin scopului legii.
Apreciem că nulitatea intervine atunci când se încalcă o prevedere legală de unde se poate concluziona că nu mai este o calitate a actului juridic civil, consecință a ideii că actul juridic este un organism, ci o sancțiune de drept civil. Ea suprimă doar efectele care contrazic norma legală, efectele ce sunt în concordanță cu legea fiind neatinse.
Concepția era îmbrățișată și de legiuitorul român, care, potrivit art.1 alin.3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă "Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă". Așadar, nu este nul actul juridic in totalitatea lui, ci numai clauza ilegală, respectiv o anumită parte din act.
În prezent, nulitatea este privită ca mijlocul juridic de restabilire a situației existente înainte de încălcarea dispozițiilor legale, generată de teza proporționalizării efectelor în raport de cauză, nulitatea fiind de regulă parțială și remediabilă.
În concluzie, principalele trăsături caracteristice ale nulității sunt următoarele: nulitatea actului juridic civil este sancțiune de drept civil; intervine atunci când sunt încălcate normele juridice care reglementează condițiile de validitate ale actului juridic; constă în lipsirea actului juridic de efectele ce contravin normelor juridice edictate pentru încheierea valabila a actului juridic, deci nu privește actul juridic în întregul lui iar momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic cu legea este acela al încheierii actului juridic.
2. Clasificarea nulităților actului juridic civil
Sub aspect teoretic, clasificarea nulităților actului juridic civil este necesară pentru a permite o aprofundare a cunoașterii acestui concept iar sub aspect practic, în sensul cunoașterii diferitelor feluri ale nulității, cu toate trăsăturile lor, astfel încât să se facă aplicarea corectă la situațiile practice întâlnite. Mai mult decât atât, pentru determinarea regimului juridic aplicabil, este imperios necesară calificarea unei nulități și încadrarea ei într-o anumită categorie a actului juridic civil.
În funcție de aceste aspecte, în doctrină[9] există mai multe criterii de clasificare, pe care le vom descrie în cele ce urmează:
- în funcție de felul (natura) interesului ocrotit prin dispoziția legală încălcată la încheierea actului juridic, nulitatea este absolută și relativă;
- în funcție de întinderea efectelor sale, nulitatea este totală si parțială;
- în funcție de modul de consacrare legislativă, nulitatea este expresă si virtuală;
- în funcție de felul condiției de validitate neîndeplinită la încheierea actului juridic, nulitatea este de fond și de formă;
- în funcție de modul de valorificare se consideră că nulitatea este amiabila și judiciară.
2.1. Nulitatea absolută și nulitatea relativă.
În funcție de natura interesului ocrotit de lege, nulitatea poate fi absolută sau relativă.
Nulitatea absolută sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme de drept care ocrotește un interes general, public, pe când nulitatea relativă sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme de drept ce ocrotește un interes particular, individual.
Sub aspect terminologic, atât în legislație cât și în jurisprudență și doctrină, nulitatea absolută este definită prin diverse formule precum: actul este "nul", "nul de drept", "nul de plin drept". În schimb, nulitatea relativă este definită prin formulări precum: "actul este anulabil", "actul poate fi anulat". Se subliniază că indiferent de formula utilizată în cuprinsul normei juridice, se poate ivi necesitatea recurgerii la calificarea juridică a nulității aplicabile, calificare ce se face după natura interesului ocrotit. În situația în care legiuitorul precizează în mod expres că încălcarea condițiilor impuse atrage nulitate absolută sau, după caz, de nulitate relativa a actului juridic, nu mai este necesară stabilirea felului nulității în raport de natura interesului ocrotit.
Este important de reținut că, indiferent de caracterul absolut ori relativ al nulității, dispoziția legală ce dispune nulitatea este imperativă (prohibitivă sau onerativă). Normele civile permisive sau supletive nu ridică problema nulității pentru că, de regulă, subiectele de drept sunt îndreptățite să deroge în orice chip de la prescripțiile lor fără a risca vreo sancțiune pentru acest motiv.
În doctrina clasică a fost formulată așa-numita teorie a actelor inexistente, care propune o clasificare tripartită a nulităților: acte anulabile, acte nule si acte inexistente. În esență, se arată că actul juridic civil căruia îi lipsește un "element esențial și substanțial existenței sale", cum ar fi consimțământul, obiectul sau cauza, este mai mult decât nul, este inexistent[10].
Teoria actului inexistent a fost elaborată pornindu-se de la unele probleme care au apărut în materia căsătoriei, încercând să explice de ce unele vicii, deși nu constituiau potrivit textelor în vigoare, cauze de nulitate a căsătoriei, o împiedicau totuși să producă efecte juridice.
În anul 1808, jurisconsultul german Karl Zachariae von Lingenthal a publicat cartea "Handbuch des franzosischen Zivilrechts", unde a fost prezentată pentru prima dată teoria inexistenţei, care, după părerea majorităţii autorilor şi a doctrinei, a fost admisă şi de legiuitor, cu ocazia stabilirii nulităţilor de căsătorie.[11] S-a pornit de la ideea că nulitatea căsătoriei nu ar putea fi cerută decât în cazurile prevăzute de lege, iar pentru acele cazuri în care legea nu ar stabili nulitatea, dar în care ar fi imposibil să se considere căsătoria ca fiind valabilă (pentru lipsa unui element esențial, precum: lipsa totala a consimțământului, diferența de sex, celebrarea căsătoriei de către o persoană necompetentă), s-a spus ca respectiva căsătorie nu ar fi nulă, ci inexistentă[12], astfel încât nu mai era nevoie de un text de lege expres pentru a considera căsătoria ca ineficace.
În prezent, autorii arată constant că în dreptul civil teoria actelor inexistente este, pe de o parte, falsă, iar pe de alta parte, inutilă.[13] Mai întâi, teoria este falsă, din cauza faptului că, la origine, a urmărit înlăturarea inconvenientelor rezultate dintr-o regulă care, în realitate, nu există, iar în al doilea rând, din cauza faptului că nu se poate vorbi de inexistența actului juridic cât timp acesta creează o aparență în circuitul civil, având o existență exterioară și, mai mult, bucurându-se de o prezumție de validitate. Pe de alta parte, este inutilă, deoarece regimul juridic al inexistentei este tocmai regimul juridic al nulității absolute. Prin urmare, rezultatele urmărite prin această teorie se realizează în cadrul categoriei nulității absolute.
2.2. Nulitatea parțială și nulitatea totală.
Clasificarea nulității parțiale și a nulității totale se face în funcție de întinderea efectelor actului juridic civil lovit de nulitate parțială, sau, după caz, nulitate totală.
Astfel, nulitatea parțială este acea nulitate care desființează numai o parte din efectele actului juridic, care rămâne în ființă și își produce celelalte efecte, deoarece nu contravin legii, pe când nulitatea totală este acea nulitate care desființează actul juridic în întregime.
Se apreciază că, în dreptul nostru civil, regula este nulitatea parțială, în timp ce excepția este nulitatea totală, de unde rezultă că, de principiu, nulitatea unei clauze a actului juridic nu atrage desființarea întregului act. Dar, ori de câte ori clauza care contravine legii a constituit "cauza impulsivă și determinantă" a încheierii actului juridic, va interveni nulitatea totală, iar nu cea parțială.
Nulitatea parțială presupune un act juridic cu un conținut complex, în sensul că actul juridic trebuie să aibă mai multe clauze, deci, mai multe efecte, pentru că numai intr-o asemenea situație se pune problema desființării unor efecte si a menținerii altora. Jurisprudența[14] a reținut, spre exemplu, că este sancționată cu nulitatea absoluta clauza penală convenită de părți în contractul de împrumut, în sensul transmiterii proprietății unui imobil, de către împrumutat, în cazul neachitării sumei la termenul scadent.
2.3. Nulitatea expresă și nulitatea virtuală.
Clasificarea nulității exprese și a nulității virtuale se face după modul de consacrare legislativă, după modul în care rezultă din textul normativ care o reglementează.
Prin nulitate expresă (textuală sau explicită) înțelegem acea nulitate ce este prevăzută ca atare, într-o dispoziție legală. Cele mai multe cazuri de nulitate fac parte din această categorie, fiind prevăzute fie in Codul civil, fie in alte acte normative. Spre exemplu, potrivit art. 1033 alin. (1) Cod civil, "Este lovită de nulitate orice simulaţie în care donaţia reprezintă contractul secret în scopul de a eluda revocabilitatea donaţiilor între soţi."
Prin nulitate virtuală (implicită sau tacită) se înțelege acea nulitate care nu este expres prevăzută de lege, dar care rezultă fără putere de tăgadă din modul în care este reglementată o anume condiţie de validitate a actului juridic civil sau, după cum spune art. 1253 Cod civil, sancţiunea nulităţii trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale încălcate să fie atins. Nulitatea virtuală constituie excepția, dar existența ei este unanim admisă în doctrină și în jurisprudență[15].
2.4. Nulitatea de fond și nulitatea de formă.
O primă clasificare a condițiilor actului juridic se face în funcție de aspectul la care se referă, respectiv condiții de fond (sau intrinseci) și condiții de formă (sau extrinseci). În materia nulității actului juridic civil, după felul condiției de validitate încălcate la încheierea actului juridic civil, nulitatea poate fi de fond sau de formă.
Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori nevalabilităţii unei condiţii de fond a actului juridic civil (consimţământ, obiect, cauză, capacitate). Nulităţile de fond sunt cele mai numeroase găsite în practică.
Nulitatea de formă este acea nulitate care intervine în cazul nerespectării formei cerute ad validitatem. Cu titlu de exemplu arătăm că, potrivit art. 1041 Cod civil "sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului", de unde rezultă că textul normativ instituie o nulitate de formă.
2.5. Nulitatea amiabilă și nulitatea judiciară.
Unii autori mai împart nulităţile, în raport de modul de valorificare, în nulităţi judiciare şi nulităţi amiabile, iar alţi autori, după acelaşi criteriu, deosebesc între nulităţile judiciare şi nulităţile de drept.
Se poate admite că, în situația în care părțile se înțeleg cu privire la nulitatea actului juridic încheiat de ele și lipsesc de efecte actul respectiv, prin voința lor, fără a se mai adresa organului de jurisdicție competent, suntem în prezența unei nulități amiabile.
În schimb, în situația în care părțile nu se înțeleg cu privire la înlăturarea efectelor actului juridic încheiat ori suntem în prezența unui act căruia nu i se poate pune capăt printr-un act simetric celui prin care a luat naștere, deci nesusceptibil de o nulitate amiabilă (precum: recunoașterea de filiație, adopția, căsătoria etc.), fiind necesar ca nulitatea actului juridic să fie declarată de organul de jurisdicție competent, suntem in prezenta unei nulități judiciare.[16]
Distincţia dintre nulităţile amiabile şi nulităţile judiciare este consacrată de Codul civil din 2009 care, potrivit art. 1246 alin. (3), "dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea contractului poate fi constatată sau declarată prin acordul părţilor."
Prin urmare, putem face deosebire între situația în care părțile se înțeleg cu privire la nulitatea actului juridic încheiat de ele și lipsesc de efecte actul respectiv prin voința lor, fără a se mai adresa organului de jurisdicție competent (nulitate amiabilă) și în situația în care părțile nu se înțeleg în acest sens ori în care ar fi vorba de un act juridic căruia nu i se poate pune capăt printr-un act simetric celui prin care a luat naștere, deci nesusceptibil de o nulitate amiabilă, precum recunoașterea de filiație, căsătoria, etc., fiind astfel necesar ca nulitatea actului juridic să fie declarată de instanța competentă ( nulitatea judiciară).
Capitolul II. Nulitatea absolută a actului juridic civil
1. Concept
Potrivit art. 1247 alin. (1) Cod civil, contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general este lovit de nulitate absolută.
Prin nulitate absolută înțelegem acea sancțiune de drept civil care intervine când sunt încălcate normele juridice care reglementează condițiile de validitate ale actului juridic civil, instituite pentru ocrotirea unui interes general, constând în lipsirea actului juridic de efectele ce contravin normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă iar momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic cu legea este cel al încheierii lui.
Sub aspect terminologic, în legislație, în practică sau chiar în doctrina, nulitatea absolută este desemnată prin diferite formule, precum, actul este "nul", "nul de drept", "nul de plin drept" sau, în ultimul timp, tot mai mult prin sintagma "nulitate absoluta" (de exemplu, art.46 din Legea nr.112/1995[17], art.41 alin.2 din Legea nr.8/1996[18] etc.)
Indiferent de formula utilizată, pentru corecta calificare a nulității în absolută sau relativă, trebuie să se stabilească, în prealabil, natura interesului ocrotit prin norma juridică încălcată la încheierea actului.
2. Cauze de nulitate absolută
În doctrină și jurisprudență se consideră că atrag sancțiunea nulității absolute a actului juridic civil următoarele cauze:[19]
- încălcarea dispozițiilor legale privind capacitatea civilă a persoanelor, atunci când este vorba de: a) de nerespectarea unei incapacități speciale de folosință a persoanelor fizice, instituite pentru ocrotirea unui interes general (de exemplu, cea instituită de art. 1653 Cod civil pentru judecător, procuror și avocat, care sunt opriți să cumpere drepturi litigioase care sunt de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea); b) de lipsa capacității de folosință a persoanei juridice; c) de nerespectarea principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice;
- lipsa totală de consimțământ, cum era prevăzut în Codul civil de la 1864, în cazul erorii - obstacol, cea mai gravă formă a erorii[20] (error in negotio și error in corpore), când voința celor două părți nu s-a întâlnit pentru a se încheia valabil actul juridic ori când manifestarea de voință a fost exprimată fără intenția de produce efecte juridice (iocandi causa);
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
- nevalabilitatea cauzei actului juridic, dar numai atunci când lipsește datorită absenței scopului imediat, ori când este ilicită sau imorală;
- nerespectarea formei cerută de lege ad validitatem;
- nerespectarea dreptului de preempțiune al statului (în cazurile prevăzute de lege);
- încălcarea ordinii publice;
- fraudarea legii (prin fraudarea legii se înțelege acea operațiune care constă în folosirea anumitor dispoziții legale la încheierea unui act juridic, în scopul de a încălca alte dispoziții legale, imperative; există fraudă la lege, spre exemplu, ori de câte ori o persoană își modifică situația sa juridică în unicul scop de a scăpa de aplicarea unui norme sub imperiul căreia se afla situația sa anterioară actului; de exemplu, medicul care se căsătorește cu pacienta sa, înainte de decesul acesteia, în scopul de a înlătura incapacitatea stabilită prin art. 990 Cod civil.)
3. Regimul juridic al nulității absolute
În general, prin regim juridic se înțelege totalitatea regulilor pe care le urmează o anumită instituție. Se admite că regimul juridic al nulității privește trei aspecte:
- cine poate invoca nulitatea (sfera persoanelor îndreptățite să invoce pe cale de acțiune sau pe cale de excepție nulitatea);
- cât timp poate fi invocată nulitatea (prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea dreptului la acțiunea în nulitate absolută sau relativă);
- dacă nulitatea poate fi sau nu acoperită prin confirmare.
Totalitatea regulilor care privesc aceste aspecte în cazul fiecărui tip de nulitate constituie regimul juridic al fiecăruia.
În ceea ce privește regimul juridic al nulității absolute, precizăm că poate fi invocată de oricine are interes (părţile actului juridic, avânzii-cauză ai părţilor, alte persoane care nu au participat la încheierea actului juridic, dar care ar justifica un interes propriu), de instanţă din oficiu, de procuror, precum şi de alte organe prevăzute de lege, poate fi invocată oricând, pe cale de acţiune sau de excepţie, fiind, deci, imprescriptibilă și, în principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare (nici expresă şi nici tacită).
Sfera persoanelor îndreptățite să invoce nulitatea cuprinde în primul rând părțile actului. Oricare dintre ele au dreptul de a cere desființarea actului invalid, chiar și "partea responsabilă de nulitatea actului."[21]
3.1 Nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de instanţă, de procuror sau de alte organe prevăzute de lege
Această normă îşi găseşte justificarea în faptul că nulitatea absolută este menită să ocrotească un interes general, aşa încât trebuie să se dea posibilitatea unui cerc larg de persoane sau organe să invoce o asemenea nulitate a unui act juridic civil.
În mod obișnuit, s-a aplicat regula potrivit căreia nimeni nu trebuie să profite de propria sa turpitudine spre a obține, pe cale judiciară, restituirea prestațiilor (nemo auditur propriam turpitudinem allegans).[22]
Practica judiciară a adoptat această soluție și s-a decis că liberalitatea consimțită în scopul stabilirii sau menținerii concubinajului poate fi anulată, la cererea donatorului, impunând gratificatului restituirea bunului.[23]
Trebuie menționat că, pentru instanţă, invocarea nulităţii absolute a actului juridic dedus judecăţii este nu numai o posibilitate, ci chiar o obligaţie. În acest sens, art. 1247 alin. (3) din Codul civil prevede că "instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută."
Însă, invocarea din oficiu de către instanţă a nulităţii absolute nu trebuie înţeleasă în sensul că instanţa ar putea să se sesizeze din oficiu cu o acţiune în declararea nulităţii absolute a unui act juridic şi nici că instanţa ar putea, în lipsa unei cereri exprese formulate într-un litigiu privind actul juridic încheiat cu nesocotirea unei norme juridice care ocroteşte un interes general, să se pronunţe în dispozitivul hotărârii asupra nulităţii (adică să declare nul actul juridic respectiv), deoarece s-ar încălca principiul disponibilităţii.
Atunci când se spune că instanţa poate să invoce din oficiu nulitatea absolută a unui act juridic, trebuie avută în vedere ipoteza în care una dintre părţi declanşează un litigiu civil având ca obiect executarea unui act juridic (în alte cuvinte, reclamantul solicită obligarea pârâtului la executarea prestaţiei ce îi revine potrivit acelui act juridic, de exemplu, se cere ca pârâtul să fie obligat la predarea lucrului pe care l-a vândut reclamantului) sau, mai larg, îşi întemeiază pretenţia împotriva pârâtului pe un anumit act juridic, iar instanţa, văzând că actul juridic ce constituie fundamentul pretenţiei supuse judecăţii este lovit de nulitate absolută, va respinge cererea de chemare în judecată ca nefondată (neîntemeiată), fără însă a pronunţa şi nulitatea actului juridic respectiv (afară de cazul în care pârâtul, prin cerere reconvenţională, a solicitat anularea).
Este necesară încă o precizare, care vizează tot un aspect de ordin procesual. Având în vedere condiţiile exercitării acţiunii civile (mai exact, condiţia interesului, prin care se înţelege folosul practic urmărit de cel care recurge la acţiunea civilă, cu menţiunea că, în principiu, interesul procesual trebuie să fie personal), rezultă că nulitatea absolută nu poate să fie invocată de o persoană complet străină de actul juridic respectiv, întrucât o astfel de persoană nu ar justifica un interes propriu, care să fie în legătură cu cauza nulităţii absolute a actului juridic respectiv.
Aşadar, deşi nulitatea absolută ocroteşte un interes general, un asemenea interes nu exclude existenţa şi a unui interes individual (personal), iar persoana care invocă nulitatea absolută a unui act juridic trebuie să urmărească obţinerea unui folos propriu din anularea actului respectiv. În caz contrar, acţiunea va fi respinsă ca lipsită de interes.
Numai în anumite cazuri, expres prevăzute de lege, se recunoaşte legitimare (calitate procesuală activă) unor organe sau persoane care nu ar justifica un interes propriu. Cu alte cuvinte, acordând unui cerc larg de persoane posibilitatea de a invoca nulitatea absolută a unui act juridic, legea le acordă acestor persoane calitate procesuală activă, dar aceasta nu înseamnă că, în mod automat, ele ar justifica şi un interes propriu, deoarece, în privinţa condiţiilor procesuale ale exercitării acţiunii civile, calitatea procesuală nu se confundă cu interesul.
În sfârșit, mai adăugăm că în cazul unei acțiuni în nulitatea absolută a unui contract exercitată de terțul care justifică un interes, calitatea procesuală pasivă aparține tuturor părților contractante, deci terțul trebuie să introducă acțiunea în nulitate absolută împotriva tuturor părților contractante, iar nu numai împotriva unei dintre acestea[24]. Nu putem admite că un contract ar putea fi desființat doar față de unul dintre contractanți, dar să fie valabil față de celălalt contractant ( dacă s-ar accepta că acțiunea ar putea fi introdusă și doar împotriva uneia dintre părți, contractantul nechemat în judecată ar putea invoca inopozabilitatea hotărârii), deoarece efectele nulității trebuie să opereze erga omnes. În schimb, dacă reclamantul își fundamentează pretenția pe un contract față de care pârâtul este terț (de exemplu, reclamantul dintr-o acțiune în revendicare introdusă împotriva simplului posesor se prevalează de contractul prin care o altă persoană i-a transmis dreptul de proprietate asupra bunului aflat în posesia pârâtului), pârâtul poate invoca nulitatea absolută pe cale de excepție fără a mai fi introdusă în proces cealaltă parte contractantă, având în vedere că instanța nu va pronunța și desființarea contractului, ci doar va respinge pretenția reclamantului.
Dacă însă, pârâtul urmărește ca în dispozitivul hotărârii să se desființeze contractul, atunci va trebui să formuleze cerere reconvențională, fiind vorba despre unul din rarele cazuri în care cererea reconvențională se introduce nu numai împotriva reclamantului, ci și împotriva unui terț, față de procesul respectiv.
3.2. Nulitatea absolută este imprescriptibilă
Potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, nulitatea unui act juridic putea fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție. Textul avea în vedere în mod neechivoc, regimul juridic al nulității absolute.[25]
Regula imprescriptibilităţii nulităţii absolute a actului juridic este prevăzută de art. 1249 alin. (1) noul Cod Civil, potrivit căruia, "dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie". Aşadar, nulitatea absolută a actului juridic nu este supusă prescripţiei extinctive, indiferent dacă se valorifică pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie.[26]
De la regula potrivit căreia nulitatea absolută este imprescriptibilă extinctiv există o excepţie, care rezultă din art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia, "prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi" (precizăm că, prin O.U.G. nr. 145/2001, termenul de prescripţie a fost mărit cu 3 luni). Întrucât acest text de lege nu distinge între nulitatea absolută şi nulitatea relativă, se desprinde concluzia că sunt supuse prescripţiei extinctive atât acţiunea în declararea nulității relative, cât şi acţiunea în declararea nulității absolute a actelor juridice care cad sub incidenţa acestei legi.
3.3. Nulitatea absolută, în principiu, nu poate fi acoperită prin confirmare
Potrivit art. 1247 alin. (4) Cod Civil, "actul juridic lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege."
Această a treia regulă a regimului juridic al nulităţii absolute este consecinţa primelor două (care ar fi practic neutralizate dacă s-ar putea renunţa valabil la dreptul de a invoca nulitatea absolută) şi se explică prin caracterul general al interesului ocrotit de norma juridică a cărei încălcare atrage nulitatea absolută. Mai mult, nulitatea absolută putând fi invocată de un cerc larg de persoane sau organe, ar fi greu sau chiar imposibil (de exemplu, în cazul reprezentantului Ministerului Public, adică al procurorului) ca toţi cei care au un asemenea drept să renunţe la el prin confirmarea actului nul absolut.
Confirmarea expresă ori tacită a nulităţii absolute fiind, în principiu, inadmisibilă, rezultă că un eventual act de confirmare ar fi şi el lovit de nulitate absolută.
Precizăm, însă, că legea prevede şi unele excepţii de la imposibilitatea confirmării actului juridic lovit de nulitate absolută.
Astfel, din art. 1010 Cod Civil, potrivit căruia, "confirmarea unei liberalităţi de către moştenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunţarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această renunţare să se prejudicieze drepturile terţilor", rezultă că moştenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului pot confirma atât donaţiile, cât şi legatele făcute de autorul lor, indiferent de motivul de nulitate care le afectează, inclusiv atunci când acestea ar fi lovite de nulitate absolută.
De asemenea, art. 303 Cod Civil, care reglementează acoperirea nulităţii căsătoriei încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la vârsta matrimonială, poate fi privit şi ca un caz particular de confirmare tacită a nulităţii absolute a căsătoriei.
Alături de alți autori, apreciem că și nulitatea absolută prescriptibilă la care se referă prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 poate fi confirmată.[27]
Mai trebuie reţinut că inadmisibilitatea confirmării actului juridic lovit de nulitate absolută nu trebuie confundată cu refacerea actului juridic nul absolut, refacere care este admisibilă şi valabilă, în măsura în care sunt respectate prevederile legale referitoare la condiţiile de validitate, inclusiv cele nesocotite la încheierea primului act juridic. În cazul unei refaceri a actului juridic, primul act rămâne lovit de nulitate absolută, iar actul refăcut este un nou act juridic, care îşi va produce efectele de la data încheierii sale, iar nu de la data când a fost întocmit primul act.
Se vorbeşte uneori despre validarea actului juridic nul absolut prin îndeplinirea ulterioară a cerinţei legale nerespectate în momentul încheierii lui, validare care ar decurge din concepţia despre nulitate. În ceea ce ne priveşte, apreciem că şi într-un asemenea caz actul juridic îşi va produce efectele de la data îndeplinirii condiţiei de validitate iniţial nerespectată, afară de cazul în care printr-o normă specială s-ar dispune altfel (o asemenea normă ar fi, spre exemplu, art. 197 alin. (2) Cod Civil, potrivit căruia, "nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în toate cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată"). Oricum, nici această situaţie nu trebuie confundată cu confirmarea.
Capitolul III. Nulitatea relativă a actului juridic civil
1. Concept
Potrivit art. 1248 alin. (1) Cod civil, contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular este lovit de nulitate relativă.
Prin nulitate relativă înțelegem acea sancțiune a actului juridic civil pentru nerespectarea, la încheierea acestuia, unei norme juridice care ocrotește un interes particular, deci a unei norme juridice imperative de ordine privată, care instituie o condiție de validitate pentru încheierea actului juridic. Astfel, Codul civil introduce o prezumție de nulitate relativă, în cazul în care natura nulității nu reiese în chip neîndoielnic din lege.
Sub aspect terminologic, atât în jurisprudență cât și în doctrină, pentru desemnarea nulității relative sunt folosite expresiile "actul este anulabil", "actul poate fi anulat" sau "anulabilitatea actului".
În concluzie, în comparație cu nulitatea absolută a actului juridic civil, se poate spune că, în timp ce nulitatea relativă este, întotdeauna, condiţionată de existenţa vătămării produsă persoanei ce o invocă, nulitatea absolută suportă o analiză nuanţată, în raport de obiectul de reglementare al normei juridice încălcate.[28]
2. Cauze de nulitate relativă
Cauzele nulității sunt acele împrejurări care învederează lipsa unui element structural al actului juridic civil, sancțiune de drept civil care lovește actul juridic în caz de nerespectare a dispozițiilor legale care reglementează condițiile sale esențiale impuse pentru încheierea sa valabilă.[29]
În acest cadru, se poate spune că, în general, cauzele de nulitate sunt acele cazuri în care elementele actului juridic civil nu întrunesc condițiile de validitate.
Nulitatea relativă, menită să apere interesele personale, sancționează, în principiu, deficiențe ale actului juridic care sunt mai puțin grave decât lipsa elementelor constitutive. În acest caz, sancțiunea se află la dispoziția părții al cărei interes este ocrotit, în principiu aceasta fiind singura în drept să o exercite sau să renunțe la ea. Atunci când legea nu stabilește felul nulității, această sarcină îi va reveni interpretului, în raport de natura interesului ocrotit prin dispoziția legală încălcată la încheierea actului juridic civil.
În doctrină și jurisprudență se consideră că atrag sancțiunea nulității relative a actului juridic civil următoarele cauze:
- nerespectarea normelor referitoare la capacitatea civilă a persoanei (spre exemplu, nesocotirea regulilor privind capacitatea de exercițiu: actul juridic a fost încheiat de o persoană lipsită de capacitate de exercițiu; actul juridic de administrare s-a încheiat fără încuviințarea ocrotitorului legal și sunt lezate interesele minorului între 14-18 ani; actul juridic de dispoziție s-a încheiat fără încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal sau a autorității tutelare; sau nerespectarea unor incapacități speciale de folosință instituite pentru ocrotirea unor interese individuale);
- lipsa discernământului la momentul încheierii actului juridic civil;
- viciile de consimțământ;
- nerespectarea dreptului de preempțiune ( în cazurile prevăzute de lege).
3. Regimul juridic al nulității relative
Clasificarea nulităților în absolută și relativă prezintă importanță tocmai sub aspectul regimului juridic diferit pe care îl are fiecare categorie de nulitate.[30]
În ceea ce privește regimul juridic al nulității relative, arătăm că aceasta poate fi invocată, în principiu, numai de persoana ocrotită și al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic, trebuie invocată, pe cale de acţiune, în termenul de prescripţie extinctivă, fiind deci prescriptibilă pe cale de acţiune, însă este imprescriptibilă pe cale de excepţie și poate fi confirmată expres sau tacit de partea interesată (sau de succesorii în drepturi ai acestuia).
3.1. Nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana interesată
Art. 1248 alin. (2) Cod civil statuează în sensul că "nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia legală încălcată". Spre exemplu, s-a decis că, în cazul unui contract de vânzare încheiat sub imperiul dolului exercitat de cumpărătoare, soţul vânzătoarei nu poate cere anularea contractului în contradictoriu cu cumpărătoarea.[31]
Această regulă se justifică prin aceea că nulitatea relativă este menită să ocrotească un interes individual (particular).
Trebuie însă subliniat că, deşi regula în discuţie este formulată restrictiv, totuşi, posibilitatea de a invoca nulitatea relativă a unui act juridic aparţine unui cerc mai larg de persoane.
Astfel, nulitatea relativă poate fi invocată de:
- cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic (de exemplu, de victima violenţei, de titularul dreptului de preempţiune în măsura în care încălcarea acestui drept atrage nulitatea relativă etc.). De regulă, persoana interesată să invoce nulitatea relativă este una dintre părţile actului juridic. Sunt, însă, cazuri în care norma juridică nerespectată la încheierea actului juridic ocroteşte interesele unei terţe persoane, iar nu interesele uneia dintre părţile actului juridic, astfel încât nulitatea relativă nu va putea fi invocată de vreuna dintre părţile actului juridic, ci de către terţul respectiv. Interesul de a invoca nulitatea relativă a unui legat pentru vicierea consimţământului testatorului aparţine moştenitorilor legali, care, prin ipoteză, nu sunt părţi în actul juridic a cărui nulitate o invocă.
Menționăm că acţiunea în anularea actului juridic pentru încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea de exerciţiu poate fi invocată şi de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani[32] [art. 46 alin. (3) Cod civil]. De asemenea, potrivit art. 44 alin. (2) Cod civil, cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate invoca şi singur, în apărare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea sub interdicţie judecătorească;
- de reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu, care, de altfel este cel care încheie actul juridic pentru incapabil, aşa încât, cu atât mai mult, trebuie să aibă dreptul de a invoca nulitatea menită să îl ocrotească pe cel aflat sub protecţia sa;
- de ocrotitorului legal al minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Ocrotitorul legal sau reprezentantul legal poate să invoce anulabilitatea nu numai pentru încheierea actului juridic cu încălcarea regulilor referitoare la capacitatea de exerciţiu [art. 46 alin. (2) Cod civil], ci pentru orice cauză de nulitate relativă.
Această soluţie se fundamentează pe o interpretare extensivă şi teleologică a art. 2529 alin. (1) lit. c) Cod civil. Dacă prescripţia extinctivă curge de la data când reprezentantul legal sau ocrotitorul legal cunoaşte cauza de anulare, înseamnă, implicit, că acesta o poate şi invoca, fiindcă altfel nu s-ar mai atinge scopul legii de a asigura o protecţie reală celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă, iar, pe de altă parte, cerinţa cunoaşterii de către reprezentantul legal sau ocrotitorul legal a cauzei de nulitate relativă ar fi în mare măsură inutilă dacă acesta nu ar putea solicita anularea;
- de succesorii părţii ocrotite prin norma juridică încălcată la încheierea actului juridic, cu excepţia acţiunilor intuitu personae;
- de creditorii chirografari ai părţii ocrotite, pe calea acţiunii oblice, afară de cazul în care ar fi vorba de drepturi sau acţiuni strict personale[33] [art. 1560-1561 Cod civil];
- de procuror, în condiţiile prevăzute de art. 45 Cod civil, precum şi atunci când actul juridic s-a încheiat fără autorizarea instanţei de tutelă, deşi o asemenea autorizare era necesară, potrivit legii [art. 46 alin. (3) Cod civil].
În sfârşit, mai reţinem că, potrivit art. 1248 alin. (3) Cod civil, nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanţa judecătorească. În schimb, dacă este cazul, notarul public trebuie să invoce motivul de nulitate relativă, dacă are cunoştinţă de existenţa acestuia, şi să refuze autentificarea actului, iar aceasta indiferent dacă părţile solicită încheierea actului juridic în forma ad validitatem cerută de lege sau autentificarea unui act juridic deja încheiat şi pentru care legea nu pretinde forma autentică. Art. 1258 Cod civil prevede că, "în cazul anulării sau constatării nulităţii contractului încheiat în formă autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existenţă rezultă din însuşi textul contractului, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului public la repararea prejudiciilor suferite, în condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie".
3.2. Nulitatea relativă este prescriptibilă pe cale de acţiune şi imprescriptibilă pe cale de excepţie
Regula prescriptibilității acțiunii în nulitate relativă se explică prin aceea că nulitatea relativă, fiind instituită pentru ocrotirea unor interese personale, trebuie să cedeze în fața intereselor generale pe care le asigură instituția prescripției extinctive.[34]
Art. 1249 alin. (2) teza I Cod civil prevede că "nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune numai în termenul de prescripţie stabilit de lege."
Acelaşi alineat, curmând o controversă doctrinară, consacră în teza a II-a, imprescriptibilitatea nulităţii relative invocate pe cale de excepţie, dispunând că "partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare". Prin derogare însă de la această din urmă regulă, invocarea nulităţii relative pentru leziune pe cale de excepţie este, potrivit art. 1123 alin. (2) Cod civil, supusă prescripţiei extinctive în aceleaşi condiţii ca şi invocarea nulităţii relative pe cale de acţiune.
3.3. Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare expresă ori tacită
Art. 1248 alin. (4) Cod civil dispune că actul juridic anulabil este susceptibil de confirmare. Având menirea de a ocroti anumite interese individuale (particulare), este firesc ca persoana interesată să poată renunţa în mod valabil la dreptul de a invoca nulitatea relativă, dacă apreciază că acest fapt este conform intereselor sale. Renunţarea la un asemenea drept are ca efect acoperirea nulităţii relative (deci consolidarea actului juridic anulabil) şi se realizează prin confirmare.
Aşadar, confirmarea este acel act juridic unilateral prin care se renunţă la dreptul de a invoca nulitatea relativă.[35] Confirmarea poate să fie expresă sau tacită.
Pentru a fi valabil, actul de confirmare expresă trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- să provină de la cel îndreptăţit să invoce nulitatea relativă şi să fie făcut în deplină cunoştinţă de cauză, adică numai cunoscând cauza de nulitate şi, în caz de violenţă, numai după încetarea acesteia [art. 1263 alin. (2) Cod civil];
- viciul care afecta actul juridic anulabil (cauza de nulitate relativă) să fi încetat în momentul confirmării (în caz contrar, însuşi actul de confirmare este anulabil) şi să fie întrunite, la momentul confirmării, toate celelalte condiţii de validitate [art. 1263 alin. (1) Cod civil]. Este aproape inutil să precizăm că nu se poate renunţa la dreptul de a invoca nulitatea relativă prin chiar actul juridic anulabil. Prin ipoteză, confirmarea poate să intervină numai ulterior încheierii actului juridic afectat de o cauză de nulitate relativă, neputând îmbrăca forma unei clauze inserate în acesta;
- să cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi să facă menţiune despre motivul acţiunii în anulare, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care se întemeiază acea acţiune (art. 1264 Cod civil).
Confirmarea tacită rezultă din fapte care nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de acoperire a nulităţii relative. Astfel, executarea voluntară a unui act juridic lovit de nulitate relativă reprezintă o confirmare tacită (este, însă, necesar ca persoana respectivă să fi cunoscut cauza de nulitate relativă şi să fi executat actul în cunoştinţă de cauză). În acest sens, art. 1263 alin. (5) Cod civil prevede că, "în lipsa confirmării exprese, este suficient ca obligaţia să fie executată în mod voluntar la data la care ea putea fi valabil confirmată de către partea interesată".
Mai reţinem că, potrivit art. 1263 alin. (6) Cod civil, persoana care poate invoca nulitatea poate să fie pusă în întârziere printr-o notificare prin care partea interesată să îi solicite fie să confirme contractul anulabil, fie să exercite acţiunea în anulare, în termen de 6 luni de la notificare, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a cere anularea contractului.
Confirmarea, indiferent dacă este expresă ori tacită, are ca efect validarea actului juridic lovit de nulitate relativă, iar acest efect se produce retroactiv (ex tune), adică de la data când a fost încheiat actul juridic confirmat. Astfel, potrivit art. 1265 alin. (1) Cod civil, "confirmarea îşi produce efectele din momentul încheierii contractului şi atrage renunţarea la mijloacele şi excepţiile ce puteau fi opuse, sub rezerva însă a drepturilor dobândite şi conservate de terţii de bună-credinţă."
Dacă fiecare dintre părţi poate invoca nulitatea contractului sau mai multe părţi o pot invoca împotriva alteia, confirmarea făcută de una dintre acestea nu împiedică invocarea nulităţii de către celelalte părţi [art. 1265 alin. (2) Cod civil].
Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin dol sau violenţă nu implică, prin ea însăşi, renunţarea la dreptul de a cere daune-interese [art. 1263 alin. (3) Cod Civil].
Confirmarea nulităţii relative nu trebuie confundată cu ratificarea, aceasta din urmă fiind actul prin care o persoană devine parte în actul juridic încheiat în lipsa ori cu depăşirea împuternicirii necesare pentru a încheia actul respectiv.[36]
De asemenea, confirmarea nu se confundă nici cu refacerea actului, deoarece în cazul acesteia ia naştere un nou act juridic, care îşi produce efectele din acel moment, pe când confirmarea operează retroactiv.[37]
În sfârşit, este necesar să se facă deosebire între confirmare şi actul recognitiv, prin acesta din urmă recunoscându-se un act juridic preexistent numai în privinţa existenţei lui, iar nu şi cu privire la validitatea lui, ceea ce înseamnă că persoana interesată nu renunţă la dreptul de a invoca, dacă este cazul, nulitatea relativă a actului juridic preexistent.
Capitolul IV. Deosebiri între nulitatea relativă, nulitatea absolută și alte cauze de ineficacitate ale actului juridic civil
1. Deosebiri între regimul juridic al nulității absolute şi cel al nulității relative
În ceea ce privește clasificarea nulității actului juridic civil în absolută și relativă, putem formula ca o concluzie ideea că, plecând de la natura diferită a interesului pe care îl ocrotește prioritar fiecare din cele două categorii de nulității, în mod corespunzător și regimul juridic al acestora va fi diferit.
Deosebirile de regim juridic dintre nulitatea absolută și nulitatea relativă se concretizează în următoarele reguli:
- dacă nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de instanță din oficiu sau de alte organe prevăzute de lege, nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana ocrotită, al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;
- nulitatea absolută este imprescriptibilă, atât pe cale de acțiune cât și pe cale de excepție, pe când nulitatea relativă este supusă prescripției extinctive pe cale de acțiune și imprescriptibilă pe cale de excepție;
- dacă nulitatea absolută nu poate fi acoperită, în principiu, prin confirmare, nulitatea relativă poate fi acoperită, în principiu, prin confirmare și poate fi confirmată expres sau tacit.
Cu toate aceste deosebiri, trebuie să reținem un aspect important, cu deosebite consecințe practice, și anume că între nulitatea absolută și nulitatea relativă nu există nicio deosebire de efecte, în esență, în ambele cazuri, actul lovit de nulitate fiind lipsit de efectele în vederea căruia a fost încheiat și care contravin dispozițiilor legale cu privire la condițiile sale de validitate.
2. Deosebiri între nulitate și alte
cauze de ineficacitate ale actului juridic civil
Delimitarea nulității de alte cauze de ineficacitate a actului juridic civil are scopul de a întregi imaginea acestei materii și totodată de a înlătura pericolul confundării ei cu alte sancțiuni civile.[38]
Noțiunea de ineficacitate a actului juridic civil[39] cuprinde toate cazurile în care producerea efectelor normale ale actului este împiedicată, limitată ori tulburată. Ineficacitatea actului juridic civil a fost definită ca fiind acea situație când, din cauze concomitente sau subsecvente încheierii actului, acestea nu-și produc, total sau parțial, temporar sau definitiv, efectele.[40] Ineficacitatea lipsește în totalitate sau în parte, temporar sau definitiv actul juridic de efectele urmărite de părți la încheierea sa.[41]Lato sensu, ineficacitatea privește actele nule sau anulate, actele lipsite de efecte prin revocarea lor valabilă de către părți sau ca urmare a rezoluțiunii ori a rezilierii, actele afectate de o condiție. Stricto sensu, ineficacitatea are în vedere doar situația în care actul juridic, deși încheiat în mod valabil, nu produce efecte deloc sau le produce parțial din cauze autonome de voința părților.[42]
În prezenta secțiune vom aborda cauzele de ineficacitate în sens larg și vom compara instituția nulității cu rezoluțiunea, rezilierea, revocarea, caducitatea, inopozabilitatea și reducțiunea.
2.1. Nulitatea și rezoluțiunea
Prin rezoluțiune se înțelege desființarea pe cale judiciară sau convențională a contractului sinalagmatic cu executare uno ictu, în cazul în care nu se îndeplinesc în mod culpabil obligațiile asumate prin convenție, desființare care produce efecte retroactive.[43]
Între nulitate și rezoluțiune există următoarele asemănări:
- nulitatea, ca și rezoluțiunea desființează actul juridic cu efect retractiv (ex nunc);
- atât nulitatea cât și rezoluțiunea operează, în principiu, printr-o hotărârea judecătorească.
Între nulitate și rezoluțiune există însă și importante deosebiri:
- sub aspectul domeniului de aplicare, pe când nulitatea se aplică tuturor categoriilor de acte juridice, rezoluțiunea se aplică numai contractelor sinalagmatice;
- sub aspectul cauzelor care le determină, nulitatea intervine pentru nerespectarea unor condiții de valabilitate, pe când rezoluțiunea este cauzată de neexecutarea culpabilă a obligațiilor de către una dintre părțile contractului sinalagmatic, când cealaltă parte nu și-a executat obligațiile;
- sub aspectul datei cauzelor, cauzele nulității există la încheierea actului juridic, pe când cauza rezoluțiunii este ulterioară încheierii contractului. De aici se naște și o deosebire de ipoteză, în sensul că, nulitatea presupune un act nevalabil, pe când rezoluțiunea presupune un act valabil încheiat iar nulitatea se analizează la momentul încheierii actului juridic, pe când rezoluțiunea se analizează pe timpul executării acestuia.[44]
- sub aspectul rolului instanței, atunci când sunt întrunite condițiile sale, nulitatea trebuie aplicată de instanță, judecătorul neputând aprecia cu privire la aplicarea sancțiunii în funcție de culpa sau lipsa culpei autorului actului, pe când, chiar dacă sunt întrunite condițiile rezoluțiunii, instanța poate să oblige la executare, acordând un eventual termen de grație debitorului în funcție și de comportarea culpabilă sau nu a acestuia. În context, nulitatea este obligatorie pentru instanță, pe când rezoluțiunea este facultativă.
În practica judiciară[45], cu privire la cele două sancțiuni și la domeniul lor de aplicare, s-a precizat că "(...) neexecutarea unei obligații contractuale atrage, la cererea părții interesate, rezoluțiunea sau, în cazul contractelor cu executare succesivă, rezilierea. Pe de altă parte, sancțiunea nulității unui contract poate interveni exclusiv în situația în care, la chiar momentul încheierii contractului, nu a fost respectată o condiție de validitate a lui, în sensul art. 948-968 C.civ. ori a altor dispoziții legale de care atârnă valabila naștere a unei convenții. Așa fiind, rezultă că cele două sancțiuni au caracter legal, după cum prin lege este stabilit și domeniul lor de aplicare, nefiindu-le îngăduit părților ca, prin simpla lor voință, să le modifice regimul juridic, intervertindu-le aplicarea. Deși principiul libertății de voință este unul fundamental în dreptul civil, libertatea de a contracta a părților se află întotdeauna subordonate prevederilor imperative ale art. 5 Cod civil, potrivit cărora nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri. Or, regimul juridic al nulității, respectiv al rezoluțiunii actelor juridice este, cât privește domeniul de aplicare, stabilit prin norme de ordine publică. În cauză, reclamantul și-a sprijinit acțiunea în anularea contractului e împrejurarea că aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau, invocând în acest sens clauza contractuală potrivit căreia nerespectarea termenelor stabilite pentru executarea lucrărilor atrage <<nulitatea prezentului contract>>. Însă, potrivit celor arătate mai sus cu privire la domeniul de aplicare al celor două sancțiuni, clauza prin care părțile au legat neexecutarea obligațiilor contractuale de sancțiunea nulității este ea însăși lovită de nulitate."
2.2. Nulitatea și rezilierea
Rezilierea este sancțiunea de drept civil care constă în desființarea unui contract sinalagmatic cu executarea succesivă, pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor de către una dintre părți.[46]Dacă rezoluțiunea acționează desființând contractul pentru trecut, rezilierea produce efecte doar pentru viitor, prestațiile succesive executate nemaiputându-se restitui.
În consecință, comparația dintre nulitate și rezoluțiune prezintă numeroase puncte comune cu aceea dintre nulitate și reziliere. Ca element propriu acestei din urmă comparații, reținem că, deși efectele nulității se produc în principiu retroactiv, iar rezilierea operează numai pentru viitor, totuși, în cazul actelor cu executare succesivă și nulitatea produce efecte numai pentru viitor, nu și pentru trecut.
2.3. Nulitatea și revocarea
Revocarea, ca sancțiune de drept civil, constă în înlăturarea efectelor actului juridic civil din cauza ingratitudinii gratificatului sau neexecutării cuplabile a sarcinii.[47] Noțiunea de revocare este folosită uneori și în sensul de denunțare unilaterală a unui act juridic, în cazurile prevăzute de lege (de ex. art. 1051 și următoarele Cod civil) iar alteori în sensul de desființare a unui contract prin acordul părților (de ex. art. 1270 alin. (2) Cod civil). Există și cazuri de revocare legală iar printre acestea se numără cele reglementat în materia donațiilor, spre exemplu, revocarea pentru ingratitudine (art. 1069 Cod civil).
Revocarea acoperă deci situații de ineficacitate cu regim diferit, care oferă noțiuni în ansamblul ei cu caracter eterogen.[48]
În ceea ce privește comparația cu nulitatea, revocarea se aseamănă cu acesta, deoarece și ea reprezintă o cauză de ineficacitate a actului juridic civil. Însă, între cele două sancțiuni civile există și importante deosebiri:[49]
- o deosebire de ipoteze deoarece, pe când nulitatea presupune cauze contemporane momentului încheierii actului, revocarea presupune cauze ulterioare încheierii;
- o deosebire de domeniu, în sensul că, dacă nulitatea aplicată oricărui act juridic, revocarea se aplică, în principiu, actelor cu titlu gratuit (liberalități);
- deosebiri privind prescripția extinctivă, acțiunile în justiție fiind supuse unor reguli diferite în aceste cazuri.
2.4. Nulitatea și inopozabilitatea
Inopozabilitatea în sens restrâns este sancțiunea civilă care face ca un act juridic sau o situație juridică creată prin acest act să nu producă efecte și sa nu se impună respectului terțelor persoane, ca urmare a nerespectării de către părți a formelor de publicitate cerute de lege pentru ca actul să fie opozabil terților.[50]
Principalele deosebiri dintre nulitate și inopozabilitate sunt următoarele:
- o deosebire de ipoteze, respectiv, nulitatea presupune un act nevalabil încheiat, pe când inopozabilitatea presupune un act valabil încheiat;
- o deosebire de efecte, în sensul că, în caz de nulitate, efectele privesc atât părțile cât și terții, iar în caz de inopozabilitate efectele se produc față de părți, dar nu se produc față de terți;
- deosebire de cauză, deoarece la nulitate cauzele sunt contemporane încheierii actului, pe când inopozabilitatea presupune neîndeplinirea unor formalități ulterioare încheierii actului (ca regulă);
- deosebiri privind modalitățile de remediere, nulitatea relativă putând fi confirmată, pe când opozabilitatea nu poate fi înlăturată prin ratificare.
2.5. Nulitatea și caducitatea
Caducitatea este acea cauză de ineficacitate care constă în lipsirea de efecte a unui act juridic civil valabil încheiat, datorită intervenirii unui împrejurări ulterioare încheierii sale și care este independentă de voința autorului.[51]
Se poate observa că, pe de o parte, cauza de ineficacitate apare după încheierea valabilă a actului iar pe de altă parte, este de esența caducității că actul nu a produs încă efecte.[52]
Această cauză de ineficacitate nu aduce atingere trecutului, adică perioadei cuprinse între data încheierii actului și data intervenirii cauzei ce a determinat-o.
Ca exemple de caducitate putem enumera legatul cuprins într-un testament valabil devine caduc, dacă legatarul predecedează testatorului, dacă legatorul renunță la succesiune sau dacă bunul ce formează obiectul legatului cu titlu particular piere, neacceptarea ofertei de către destinatarul acesteia determină caducitatea ofertei.[53]
În ceea ce privește deosebirile dintre nulitate și caducitate, arătăm următoarele:
- o deosebire de ipoteze, respectiv, nulitatea presupune un act nevalabil încheiat, pe când inopozabilitatea presupune un act valabil încheiat;
- modul de producere al efectelor, în sensul că, dacă nulitatea este retroactivă (ex nunc), caducitatea produce efecte numai pentru viitor (ex tunc), întrucât pentru trecut nu s-au produs nici un fel de efecte ale actului juridic;
- o deosebire privind data cauzelor, în sensul că, dacă nulitate presupune cauze contemporane încheierii actului, caducitatea presupune o cauză ulterioară încheierii sale, străină de voința autorului actului.
2.6. Nulitatea și reducțiunea
Reducțiunea este sancțiunea civilă aplicabilă în cazul actului juridic încheiat cu nesocotirea unor interdicții stabilite de lege pentru ocrotirea unor persoane sau pentru restabilirea echilibrului contraprestațiilor într-un contract cu titlu oneros și comutativ.[54]
În consecință, deosebim, pe de o parte, reducțiunea liberalităților excesive[55], adică a legatelor și donațiilor făcute de persoana care lasă moștenirea și încalcă rezerva succesorală, iar pe de altă parte, reducțiunea unei prestații pentru leziune[56] sau în anumite circumstanțe, pentru eroare indiferentă, precum și în cazurile în care și-ar găsi aplicare teoria impreviziunii[57].
Principalele deosebiri între nulitate și reducțiune sunt următoarele:
- o deosebire de ipoteze, în sensul că, nulitatea este aplicabilă tuturor actelor juridice, pe când reducțiunea se aplică fie liberalităților excesive fie contractelor cu titlu oneros și comutative. Sfera reducțiunii este și mai restrânsă, atunci când se pune problema reducțiunii unei prestații pentru leziune, cu precizarea că, într-o asemenea situație, cel interesat poate opta între a solicita fie reducerea prestației părții adverse, fie anularea actului juridic;
- nulitatea implică un act nevalabil încheiat, pe când în cazul reducțiunii liberalităților excesive și al aplicării teoriei impreviziunii, actele juridice au fost făcute în mod valabil, dar ulterior intervine ineficacitatea totală sau parțială, din cauza încălcării rezervei succesorale sau din cauza apariției unor împrejurări neavute în vedere de părți în momentul încheierii actului, care duc la ruperea echilibrului contractual;
- cauza nulității constă în nerespectarea unor dispoziții legale referitoare la încheierea valabilă a actului, iar reducțiunea este determinată, fie de încălcarea rezervei succesorale (depășirea cotității disponibile), fie de existența, de data aceasta în chiar momentul încheierii actului, a unor disproporții vădite între contraprestații.
Reducțiunea liberalităților excesive poate fi cerută numai de moștenitorii rezervatari, care sunt terți în raport cu actul a cărui reducțiune o cer, reducțiunea prestației pentru leziune o poate cere doar minorul cu capacitate restrânsă de exercițiu care a încheiat acte de administrare fără autorizarea părinților sau cocontractantului, în cazul aplicării teoriei impreviziunii, pe când nulitatea relativă poate fi invocată numai de cei ocrotiți care sunt părți în actul juridic anulabil, iar nulitate absolută poate fi invocată de orice persoană interesată.
Concluzii
Dreptul nostru civil, ca și dreptul roman de altfel, nu a conturat o teorie a nulității precisă și fără controverse.
În prezenta lucrare am supus atenției noțiune de nulitate dată în doctrină, pornind de la reglementările din alte acte normative. Astfel, așa cum am arătat, putem defini nulitatea ca fiind sancțiunea de drept civil care desființează actul juridic, atunci când a fost încheiat cu nesocotirea condițiilor sale de validitate, de fond și de formă, impuse de lege.
Așadar, atunci când una sau unele din condițiile prevăzute pentru încheierea unui act juridic nu au fost îndeplinite, actul este lovit de nulitate. Orice nulitate trebuie să fie constatată printr-o hotărârea judecătorească, deoarece trebuie să se distingă o aparență de drept.
Romanii distingeau, din rațiuni procedurale, între sancțiunea aplicabilă pentru lipsa unui element privind constituirea actului și protecția pe care pretorul o acorda minorilor și persoanelor al căror consimțământ era viciat. Această deosebire a subzistat și în vechiul drept francez, care propunea o clasificare a nulităților după cum ele vizau ordinea publică sau un interes privat.
În dreptul nostru, în mod asemănător, nulitatea actului juridic, măsura destinată să asigure respectarea normelor legale, se întemeiază fie pe considerente de ordine publică, fie pe necesitatea apărării unor interese individuale, ce se cer a fi ocrotite.
Această distincție între temeiurile care stau la baza reglementării nulității actului juridic, constituie în principal și baza divizării nulităților în absolute și relative.
Am mai prezentat și alte deosebiri între cele două categorii de nulitate așa cum au rezultat ele din cercetarea doctrinei și a practicii judecătorești, prin prisma cauzelor ce atrag fie nulitatea absolută, fie nulitatea relativă și regimul juridic al acestora.
Întrucât nulitatea, prin efectele ei, duce la desființarea retroactivă a actului, pentru o precizarea mai evidentă a domeniului ei, am analizat asemănările și deosebirile dintre sancțiunea nulității și alte cauze de ineficacitate ale actului juridic, cum ar fi rezoluțiunea, rezilierea, inopozabilitatea, caducitatea și reducțiunea.
Însă, spre deosebire de toate celelalte sancțiuni, nulitatea este singura care este aplicabilă tuturor categoriilor de acte juridice. De aici și importanța deosebită a nulității în contextul sancțiunilor de drept civil.
În primul rând, trebuie menționat că dispozițiile Codului civil nu arată întotdeauna care sunt condițiile prevăzute sub sancțiunea nulității, atunci când textul de lege indică condițiile de formare ale contractului.
În al doilea rând, în cazul în care codul prevede expres nulitatea, se mulțumește să contureze distincția între nulitatea absolută și nulitatea relativă, fără să mai facă nicio referire la regulile aplicabile acestor două tipuri de nulitate. Aceste neajunsuri, așa cum am arătat pe parcursul lucrării, au fost înlăturate de doctrină și jurisprudență.
Cu privire la criteriile ce stau la baza deosebirilor între nulitatea absolută și cea relativă, s-au făcut următoarele precizări:
- doctrina consideră că nulitatea este absolută atunci când aceasta sancționează nerespectarea unei condiții de formă edictate pentru valabilitatea actului, ca un element esențial al acestuia. În acest sens s-a pronunțat și jurisprudența;
- viciile de consimțământ sunt sancționate cu nulitatea relativă. În același fel este sancționată și lipsa discernământului uneia dintre părțile contractante, nulitatea fiind în acest caz de protecție iar lipsa totală a discernământului, care indică o discordanță între voința exprimată de fiecare din părțile contractante, duce la nulitate absolută a actului juridic civil;
- lipsa capacității de exercițiu, fiind edictată în scopul protecției incapabililor, determină nulitatea relativă a actului juridic;
- incapacitatea de folosință este sancționată cu nulitatea absolută;
- caracterul ilicit sau absența obiectului dă naștere unei acțiuni în nulitate absolută. Deși doctrina și jurisprudența cu privire la nulitatea vânzării lucrului altuia nu sunt unanime, în opinia majoritară, aceasta este sancționată cu nulitatea relativă, pentru eroarea asupra calității de proprietar al vânzătorului;
- caracterul ilicit al cauzei și cauza falsă sau lipsa acestuia duc la pronunțarea nulității absolute;
- frauda, care se caracterizează prin folosirea normelor juridice într-un scop contrar dreptului, este sancționată atât în doctrină cât și în jurisprudență cu nulitatea absolută, în virtutea principiului fraus omnia corrumpit.
Nu este necesar ca nulitatea să fie menționată expres printr-un text de lege, în sensul că, neobservarea oricărei condiții legale este sancționată cu nulitatea actului juridic, fie că această sancțiune este prevăzută expres sau nu. Nulitatea poate fi deci virtuală, nu numai expresă iar în dreptul nostru civil este admisă atât în doctrină cât și în jurisprudență.
În funcție de felul condiției de validitate nerespectat la încheierea actului, nulitatea poate fi de fond sau de formă. Nulitatea de fond sancționează nerespectarea unei condiții de fond a actului juridic iar nulitatea de formă sancționează nerespectarea formei ad validitatem.
În concluzie, fie ea absolută sau relativă, nulitatea trebuie să fie constatată de o instanță de judecată deoarece un contract odată încheiat chiar nul fiind, creează o aparență de valabilitate, fiind necesar a se înlătura aparența și prezumția de validitate a actului printr-o acțiune în justiție iar în cadrul acestei sancțiuni se aplică reguli diferite, după cum este vorba de pronunțarea nulității absolute sau relative a actului, astfel încât regimul juridic al celor două acțiuni este total opus.
Bibliografie selectivă
1. Iosif R. Urs, Carmen Todică, Drept civil. Teoria Generală, Ed. Hamangiu, București, 2015.
2. G. Florescu, Nulitatea actului juridic civil, Ed. Hamangiu, București, 2008.
3. L. Uță, Nulitatea actului juridic civil, Ed. Universul Juridic, București, 2013.
4. E. Molcuț, D. Oancea, Drept român, Ed. Șansa, București, 1993.
5. George Plastara, Curs de drept civil român, vol I, Editura Cartea Româneasca, București, 1925.
6. Gh. Beleiu , Drept civil roman, Ed. Casa de editură și presă Șansa SRL 2000.
7. G. Boroi. Drept civil parte generală. Persoanele. Ed. All Beck, 2000.
8. I. Reghini, Nulitatea totala si nulitatea parțială in dreptul civil roman, S.U.B.B., Cluj-Napoca, 1975.
9. J. Carbonnier, Droit civil. Introduction, 25 edition refondue, Paris, 1997.
10. J. Ghestin, Traité de droit civil. Les obligations. Le contrat, L.G.D.J., Paris, 1990.
11. A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generala a dreptului civil, 1980.
12. G. Boroi, Drept civil Parte generală, Editura All Beck, București, 2001.
13. A. Cojocaru, Drept civil. Partea generală, Ed. Lumina Lex, 2000.
14. D. Alexandresco, Principiile dreptului civil roman, vol. I, București, 1926.
15. C. Nacu, Curs de drept civil roman, București, 1907.
16. I. Dogaru, coord., Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Ed. All Beck, București, 2002.
17. G. Plastara, Curs de drept civil român pus la curent cu noua legislaţie, vol. IV, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1925.
18. N. Em. Antonescu, Nevaliditatea actelor juridice în dreptul civil, în materia nulităţilor, Institutul de Arte Grafice România Nouă, Bucureşti, 1927.
19. D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Științifică, București, 1969.
20. I. Micescu, Curs de drept civil, Editura All Beck, 2000.
21. O. Ungureanu, Manual de drept civil. Partea generala, Editura Rosetti, 1999.
22. A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. a IV-a, Ed. All Beck, 2005.
23. T.R. Popescu, Drept civil, Editura Oscar Print, București, 1993.
24. T. Pop, Drept civil român, Teoria generală, Editura Lumina Lex, București, 1994.
25. Tr. Ionașcu, E Barasch, Tratat de drept civil, Partea generală, vol. I, Editura Academiei, București, 1967.
26. H et J Mazeaud, Fr. Chabas, Lecons de droit civil, t. I, vol. I, Paris, 1996.
27. O. Căpățână, Nulitatea actului juridic, in Tratat de drept civil. Partea generala, vol. I, Ed. Academiei, București, 1989.
28. Malaurie Ph., Aynes L., Droit civil. Les obligations, Ed. Cujas, Paris, 1985.
29. E. Chelaru, Drept civil. Partea generală, Editura CH Beck, București, 2003.
30. M. Nicolae, Dreptul civil român, Editura Pro Mihaela, București, 2000.
31. Tr. Ionașcu, Persoana fizică în dreptul R.S.R, Ed. Academiei, București, 1964.
32. T. Popescu, P Anca, Efectele juridice ale bunei - credințe în dreptul civil, J.N. nr. 12/1965.
33. M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Editura Hamangiu, București, 2006.
34. E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil român, vol. I, Parte generală, Editura CH Beck, București, 2007.
35. E Lupan, Drept civil Parte generală, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 1997.
36. V. Stoica, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Ed. All Educațional, București, 1997.
37. M. Nicolae, Instituții de drept civil, Ed. Universul Juridic, București, 2007.
38. B. Dumitrache, Consecințele ineficacității contractelor, AUB, seria Drept, 2001.
39. M. Mureșan, Drept civil. Parte generală, Editura Cordial SRL, Cluj Napoca, 1997.
40. I. Deleanu, Opozabilitatea. Considerații generale, Dr. nr. 7/2001.
41. Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil, Tipografia Universității din București, 1983.
42. Gh. Beleiu, Teoria Impreviziunii - "rebus sic stantibus" în dreptul civil.
43. E. Poenaru, Introducere în drept civil. Teoria generală. Editura Dacia Europa Nova, 2001.
44. C. Zamșa, Teoria impreviziunii, Ed. Hamangiu, București, 2006.
45. L. Pop, Drept civil român. Teoria generală, Editura Lumina Lex, București, 1993.
46. Le petit Larousse, 1994.
47. C.S.J., decizia civila nr. 1300 din 1 aprilie 2003, B.J.C.D. 2003, Ed. Al. Beck, 2005
48. Trib. Suprem, secția civilă, decizia nr. 410/1977, C.D. 1977
49. Tribunalul Constanța, Secția I Civilă, Sentința civilă nr. 901 din 18.11.2014.
50. Trib. Suprem, Secția civilă, dec. nr. 1774/1956, C.D. 1956, vol. I, p. 110.
51. I.C.C.J., Decizia nr. 3868/2017.
52. I.C.C.J., Secția civilă şi de proprietate intelectuală, dec. nr. 4564/2005, www.scj.ro.
53. Consiliul Superior al Magistraturii, Jurisprudență națională 2004 - 2005, Ed. Brilliance, 2006.
[1] J. Ghestin, Traité de droit civil. Les obligations. Le contrat, L.G.D.J., Paris, 1990, p. 630.
[2] E. Molcuț, D. Oancea, Drept român, Ed. Șansa, București, 1993, p. 23.
[3] George Plastara, Curs de drept civil roman, vol I, Editura Cartea Româneasca, București, p. 75- 76.
[4] Le petit Larousse, 1994, p. 706.
[5] Gh. Beleiu , Drept civil român, Ed. Casa de editură și presă Șansa SRL 2000 p. 192; G. Boroi. Drept civil parte generală. Persoanele. Ed. All Beck, 2000 p. 172
[6] I. Reghini, Nulitatea totala si nulitatea parțială in dreptul civil roman, S.U.B.B., Cluj-Napoca, 1975,
p. 41-50.
[7] J. Carbonnier, Droit civil. Introduction, 25 edition refondue, Paris, 1997, p. 160.
[8] Gh. Beleiu, op. cit., p. 204-205.
[9] A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generala a dreptului civil, 1980, p. 358 si urm.; G. Boroi, Drept civil Parte generală, Editura All Beck, București, 2001, p. 227 si urm.; A. Cojocaru, Drept civil. Partea generală, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 278 si urm.
[10] D. Alexandresco, Principiile dreptului civil roman, vol. I, București, 1926, p. 80; C. Nacu, Curs de drept civil roman, București, 1907, p. 765 si urm.; I. Dogaru, coord., Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Ed. All Beck, București, 2002, p. 355 si urm.
[11] G. Plastara, Curs de drept civil român pus la curent cu noua legislaţie, vol. IV, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1925, p. 615.
[12] N. Em. Antonescu, Nevaliditatea actelor juridice în dreptul civil, în materia nulităţilor, Institutul de Arte Grafice România Nouă, Bucureşti, 1927, p. 329-344.
[13] G. Boroi, Drept civil, 2001, p. 228; D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Științifică, București, 1969, p. 300-302; A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 360; I. Dogaru, op.cit., p. 229; I. Micescu, Curs de drept civil, 2000, p. 135-139. Pentru susținerea teoriei inexistentei, O. Ungureanu, Manual de drept civil. Partea generala, 1999, p. 165; A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. a IV-a, Ed. All Beck, 2005, p. 78-79, nr. 155-158.
[14] C.S.J., decizia civila nr. 1300 din 1 aprilie 2003, B.J.C.D. 2003, Ed. Al. Beck, 2005, p. 135-136. Instanța a reținut ca a existat o preocupare mai veche si constanta a legiuitorului de a interzice clauza penală în contractul de împrumut, sens în care, încă prin Legea nr. 313 din 19.02.1879, "pentru anularea clauzei penale din oarecari contracte" s-a statuat: "clauza penală aflată în contractele de împrumuturi () este si va rămâne anulată. Judecătorul, in caz de împrumut, va putea condamna numai la plata dobânzii prevăzute de art. 1589 C.civ."
[15] Trib. Suprem, secția civilă, decizia nr. 410/1977, C.D. 1977, p. 99.
[16] G. Boroi, Drept civil, 2001, p. 230-231; T.R. Popescu, Drept civil, București, 1993, p. 96; I. Micescu, Curs de drept civil, 2000, p. 139.
[17] Legea nr. 112/1995 a fost publicată în M. Of. nr. 279/29.11.1995.
[18] Legea nr. 8/1996 a fost publicată în M. Of. nr. 60/26.03.1996.
[19] A. Pop, Gh. Beleiu op.cit., p. 362-365; Gh. Beleiu, Drept civil român, 2001, op.cit., p. 220-221; G. Boroi, Drept civil, 2001, p. 232; T. Pop, Drept civil român, Teoria generală, p.188; I. Dogaru, Drept civil român, 2000, p.230.
[20] Tribunalul Constanța, Secția I Civilă, Sentința civilă nr. 901 din 18.11.2014.
[21] O. Ungureanu, op.cit., p. 245-246.
[22] Tr. Ionașcu, E Barasch, Tratat de drept civil, Partea generală, vol. I, p. 383.
[23] Trib. Suprem, Secția civilă, dec. nr. 1774/1956, C.D. 1956, vol. I, p. 110.
[24] H et J Mazeaud, Fr. Chabas, Lecons de droit civil, t. I, vol. I, p. 464; O. Căpățână, Nulitatea actului juridic, in Tratat de drept civil. Partea generala, vol. I, p. 232; G. Boroi, op.cit., p. 248, O. Ungureanu, op.cit., p. 184; Gh. Beleiu, op.cit. p. 185.
[25] În dreptul francez, acțiunea în nulitate absolută este prescriptibilă în termen de 30 de ani. A se vedea Ph. Malaurie, L. Agnes, Droit civil, Obligations, p. 327.
[26] D. Cosma, op.cit., p. 305.
[27] E. Chelaru, Drept civil. Partea generală, p. 174.
[28] ICCJ, Decizia nr. 3868/2017.
[29] M. Nicolae, Drept civil român; A. Pop, Gh. Beleiu, op.cit., p. 362-365; Gh. Beleiu, op. cit., p. 185; O. Căpățână, op. cit., p. 221-226; I. Dogaru, op. cit., p. 230-231.
[30] O. Ungureanu, op.cit., p. 184; A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 425; G. Boroi, op. cit., p. 246; T. Pop, op. cit., p 188-189; I. Dogaru, op. cit., p. 232.
[31] I.C.C.J., Secția civilă şi de proprietate intelectuală, dec. nr. 4564/2005, www.scj.ro.
[32] Tr. Ionașcu, Persoana fizică în dreptul R.S.R, Ed. Academiei, București, 1964, p. 178.
[33] C. Bîrsan, Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, București, 2001, p. 333;
[34] A. Pop, Gh. Beleiu, op.cit., p. 439; G. Boroi, op.cit. p. 251.
[35] D. Cosma, op.cit. p. 311; O. Ungureanu, op.cit., p. 185; A. Pop, Gh. Beleiu, op.cit. p. 438; T. Popescu, P Anca, Efectele juridice ale bunei - credințe în dreptul civil, p. 97-99; O. Căpățână, op.cit., p.236-237; M. Avram, op.cit., p.205 și urm.
[36] M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat., p. 208-209.
[37] A. Pop, Gh. Beleiu, op.cit., p. 403; D. Cosma, op.cit., p.310 și urm.
[38] A. Pop, Gh. Beleiu, op.cit. p. 411-415; Gh. Beleiu, op.cit., p. 180-184; O. Ungureanu, op.cit., p. 119-182; G. Boroi, op.cit., p.236-239.
[39] D. Cosma, op. cit., p. 415-440, A. Pop, Gh. Beleiu, op.cit., p.411-415
[40] E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil român, p. 225.
[41] E. Lupan, Drept civil, Parte generală, p. 102.
[42] E. Lupan, op.cit., p. 219.
[43] V. Stoica, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Ed. All Educațional, București, 1997, p. 15.
[44] A. Pop, Gh. Beleiu, op.cit., p. 481.
[45] Consiliul Superior al Magistraturii, Jurisprudență națională 2004 - 2005, Ed. Brilliance, 2006, p. 79-80.
[46] V. Stoica, op.cit., p. 19 și urm.
[47] Gh. Beleiu, op.cit., p. 196; M. Nicolae, Instituții de drept civil, p. 92-93.
[48] B. Dumitrache, Consecințele ineficacității contractelor, p. 109.
[49] Gh. Beleiu, op.cit., p. 182.
[50] M. Mureșan, Drept civil. Parte generală, p. 370, I. Deleanu, Opozabilitatea. Considerații generale, Dr. nr. 7/2001, p. 87-105.
[51] D. Cosma, op.cit., p. 437-438.
[52] B. Dumitrache, op. cit., p. 81.
[53] O. Ungureanu, op.cit. p. 242, G. Boroi, op.cit., p. 238, Gh. Beleiu, op.cit., p. 181.
[54] G. Boroi, op.cit., p. 239.
[55] Fr. Deak, Cărpenaru St., Drept civil, p.339 și urm.
[56] O. Ungureanu, op.cit., p. 242-243; Gh. Beleiu, op.cit., p. 140-142; Gh. Beleiu, Tratat de drep civil, vol. I, coord. P.M. Cosmovici, p. 182-184.
[57] Gh. Beleiu, Teoria Impreviziunii - "rebus sic stantibus" în dreptul civil, p. 29-36; E. Poenaru, Introducere în drept civil. Teoria generală., 176-180; L. Pop,Drept civil român. Teoria generală., p 68 și urm.; Gabriela Anton, Teoria impreviziunii în dreptul român și dreptul comparat, p. 32 și urm.; C Zamșa, Teoria impreviziunii, Ed. Hamangiu, București, 2006.