Perimarea cererii de chemare în judecată 

Autoritățile publice din cadrul sistemului de apărare, ordine publică și siguranță națională au un rol decisiv și catalizator pentru menținerea și promovarea unui climat de echilibru și siguranță în societatea românească. Dezvoltarea și consolidarea mecanismelor destinate să prevină sau să înlăture efectele unor pericole la adresa siguranței publice au reprezentat și reprezintă în continuare o adevărată provocare pentru toți actorii implicați. În activitatea de planificare a strategiilor instituționale, au fost identificate trei obiective strategice destinate să asigure îndeplinirea scopurilor instituționale, respectiv asigurarea unui grad ridicat de protecție a patrimoniului și de siguranță a persoanelor, creșterea capacității de gestionare a evenimentelor majore care privesc eficientizarea managementului situațiilor de urgență și creșterea capacității administrative pentru o eficientizare sporită a serviciilor oferite cetățenilor

Indiferent că vorbim despre menținerea siguranței publice, managementul situațiilor de urgență sau siguranța frontierelor de stat, în realizarea scopurilor instituționale, autoritățile din cadrul sistemului de apărare, ordine publică și siguranță națională au, în accepțiunea Legii nr. 98/2016 privind achizițiile publice, calitatea de autorități contractante și inițiază proceduri pentru achiziția de lucrări, bunuri sau servicii necesare menținerii siguranței publice și înlăturării amenințărilor sau efectelor care pot reprezenta un pericol pentru siguranța publică.

Chiar dacă, aparent, o procedură de achiziție publică nu reprezintă o dificultate și complexitate sporită, în practică există suficiente situații când operatorii economici contestă actele administrative emise de autoritățile contractante în timpul procedurii sau chiar rezultatul procedurii în sine.

Provocarea însă o reprezintă etapa postatribuire a contractului, respectiv executarea și monitorizarea implementării acestuia. Îi spunem "provocare" deoarece în contextul pandemiei Covid – 19 și a situației conflictului armat din Ucraina, Legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice a fost aplicată cu preponderență, necesitatea achiziționării bunurilor sau serviciilor pentru siguranța publică fiind de natură a determina încheierea unor contracte administrative cu operatori economici de naționalitate română sau cu element de extraneitate.

Cum în materia contractelor administrative primează interesul public iar autoritățile contractante nu beneficiază de un drept absolut pentru a decide cu privire la divergențele apărute în executarea contractelor, pentru soluționarea acestora a fost nevoie de sesizarea instanțelor judecătorești de către autoritățile contractante, având în vedere că operatorii economici nu și-au îndeplinit obligațiile contractate sau le-au îndeplinit în mod necorespunzător. Învestite cu soluționarea cererilor, instanțele judecătorești au identificat cazuri de suspendare facultativă a judecății, fiind dispusă suspendarea judecății unor dosare până la soluționarea definitivă celor de care depindea existența sau inexistența unui drept.

În lipsa unei evidențe atente a litigiilor înregistrate din executarea contractelor administrative, există riscul ca în dosarele suspendate să fie constatată perimarea, în situația în care nu se formulează o cerere de repunere pe rol după soluționarea definitivă a acelor dosare care au determinat suspendarea judecății. Având în vededere că "perimarea lipsește de efect toate actele de procedură făcute în acea instanță"2, există de asemenea riscul ca pentru pretențiile autorității contractante să intervină și prescripția dreptului material la acțiune iar operatorul economic să nu mai poată fi contrâns la executarea obligației contractate sau la repararea prejudiciilor suferite de autoritatea contractantă.

Prin repararea prejudiciilor înțelegem plata unor penalități de întârziere, chiar stabilite cu titlu de clauză penală, a unor dobânzi moratorii sau compensatorii sau chiar la actualizarea acestora cu indicele de inflație, sumele stabilite cu acest titlu urmând a fi restituite bugetelor din care a fost asigurată finanțarea achiziției publice.

Prescripția dreptului material la acțiune se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată3, însă nu este întreruptă dacă s-a renunțat la judecată, dacă a fost respinsă, anulată, ori s- a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Codul civil mai stabilește că se poate formula o nouă cerere de chemare în judecată în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă iar prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.

Așadar, în situația în care se formulează o nouă cerere de chemare în judecată, Codul civil stabilește doar două teze în care prescripția este considerată întreruptă prin prima cerere, respectiv în situația în care prima cerere este respinsă sau anulată, efectul întreruptiv producându-se doar dacă noua cerere este admisă. Din nefericire Codul civil nu reglementează și efectul întreruptiv al prescripției dreptului material la acțiune prin formularea unei noi cereri de chemare în judecată, în eventualitatea în care prima cerere s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă, această interpretare fiind reținută chiar în considerentele unei hotărâri judecătorești pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție5.

Din fericire legiuitorul a stabilit că prescripția se consideră întreruptă prin formularea unei noi cereri de chemare în judecată, în condițiile stabilite de art. 2539 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, chiar dacă prima cerere s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă, scopul prezentei lucrări fiind tocmai clarificarea acestei teze.

PERIMAREA CERERII DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ

Potrivit art. 416 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă "Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni.6"

Cu alte cuvinte, perimarea reprezintă acea sancţiune de drept care intervine în cazurile în care nu se respectă cerinţa continuităţii actelor de procedură, având ca efect stingerea procesului civil în faza în care acesta se găseşte (judecată sau executare silită), din cauza rămânerii în nelucrare din vina părţii, o anumită perioadă prevăzută de lege.7

Consecința perimării unei cereri de chemare judecată este aceea că toate actele de procedură făcute în acea instanță nu-și mai produc efectele, urmând ca, în situația în care se face o nouă cerere de chemare în judecată, părțile să poată folosi dovezile administrate în cursul judecății cererii perimate, în măsura în care noua instanță nu socotește că este necesară refacerea lor.8

Așa cum am arătat în cuprinsul primului capitol, multitudinea de dosare înregistrate pe rolul instanțelor judecătorești, din cauza neexecutării obligațiilor contractate sau executării necorespunzătoare a acestora de către operatorii economici, ar putea determina, pe de o parte, suspendarea facultativă a judecății pentru unele dosare, iar pe de altă parte, existența riscului de a interveni perimarea altora, în lipsa unei evidențe atente. Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță9 iar acesta poate fi întrerupt sau suspendat în condițiile stabilite de art. 417 – 418 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Una dintre situațiile în care termenul de perimare nu curge este atunci când actul de procedură trebuie îndeplinit de către instanță din oficiu. Revenind la chestiunea suspendării facultative a judecării unei cauze, se poate pune în discuție ipoteza în care dosarul care a determinat suspendarea facultativă a altui dosar a fost soluționat definitiv, însă instanța de judecată nu a redactat și comunicat hotărârea pronunțată în termenul stabilit de art. 426 alin. (5) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.10 Aparent, se poate concluziona că redactarea și comunicarea hotărârii este un act care trebuie îndeplinit din oficiu iar termenul de perimare a dosarului suspendat nu începe să curgă în intervalul cuprins între data pronunțării hotărârii definitive în dosarul care a determinat suspendarea și data redactării și comunicării hotărârii.

Cazurile de suspendare facultativă a judecății sunt enumerate la art. 413 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă iar alin. (2) al aceluiași articol stabilește că

"suspendarea va dura până când hotărârea pronunțată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă."

Pentru acest caz de suspendare nu există o prevedere cuprinsă în Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă care să oblige instanța să dispună din oficiu reluarea judecății dosarului suspendat, astfel că părțile sunt cele care trebuie să urmărească cursul judecății din dosarul pentru a cărui soluționare s-a suspendat judecata și să solicite repunerea pe rol a cauzei la momentul încetării cauzei de suspendare11, chiar în lipsa redactării și comunicării hotărârii definitive prin care s-a soluționat dosarul ce a determinat suspendarea.

Lipsa redactării și comunicării hotărârii judecătorești în termenul prevăzut de lege poate atrage răspunderea disciplinară a judecătorului12, însă nerespectarea acestui termen nu are nicio relevanță cu privire la curgerea sau suspendarea termenului de perimare. Această concluzie rezultă din cuprinsul art. 634 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, în sensul că hotărârea pronunțată în dosarul care a determinat suspendarea rămâne definitivă la data pronunțării, indiferent de data redactării și comunicării acesteia.

Așadar, în lipsa unei evidențe exacte a litigiilor existente pe rolul instanțelor judecătorești, există riscul de a interveni perimarea acțiunilor formulate de către autoritățile contractante împotriva operatorilor economici, cât și prescripția dreptului material la acțiune. Și în ipoteza în care ne-am regăsi în asemenea situație, în capitolul următor vom prezenta condițiile în care poate interveni întreruperea prescripției dreptului material la acțiune prin cererea perimată și, implicit, atragerea răspunderii civile contractuale a operatorului economic care nu și-a îndeplinit obligațiile contractate sau le-a îndeplinit în mod necorespunzător

ÎNTRERUPEREA PRESCRIPȚIEI DREPTULUI MATERIAL LA ACȚIUNE PRIN FORMULAREA UNEI NOI CERERI DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ

Prescripția extinctivă este acea sancțiune prevăzută de lege care constă în stingerea dreptului material la acțiune, neexercitat în termenul prevăzut de lege.13 Codul civil stabilește că prin drept la acțiune se înțelege dreptul la constrângerea unei persoane, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă.14

Așa cum am arătat mai sus, în practică există numeroase situații când poate interveni suspendarea facultativă a judecății unei cauze până la soluționarea definitivă a alteia de care depinde soluția ce urmează a fi pronunțată în cauza suspendată. Din cauza complexității și multitudinii litigiilor înregistrate la cererea autorităților contractante împotriva operatorilor economici care nu-și execută obligațiile contractate, există riscul ca în lipsa unei gestionări atente și eficiente a situațiilor litigante să intervină perimarea unei cereri, chiar printr-o hotărâre rămasă definitivă.

Termenul de prescripție extinctivă pentru a solicita obligarea operatorilor economici la repararea prejudiciilor cauzate din neexecutarea sau executarea defectuoasă a obligațiilor contractate este, de regulă, de trei ani. Curgerea acestui termen și condițiile în care operează suspendarea sau întreruperea lui sunt stabilite pe larg în cuprinsul Codului civil. În prezenta lucrare ne vom raporta însă la condițiile în care operează întreruperea termenului de prescripție prin formularea unei cereri de chemare în judecată, cât și prin formularea unui noi cereri de chemare în judecată, în eventualitatea în care pentru prima cerere a intervenit perimarea.

Prescripția dreptului material la acțiune se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată15, însă nu este întreruptă dacă s-a renunțat la judecată, dacă a fost respinsă, anulată, ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Codul civil mai stabilește că se poate formula o nouă cerere de chemare în judecată în termen de șase luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă iar prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.

Din interpretarea sistematică, teleologică și gramaticală a dispozițiilor art. 2539 alin. (2)16 Cod civil rezultă că prescripția se consideră întreruptă prin cererea de chemare în judecată care a fost respinsă sau anulată printr-o hotărâre rămasă definitivă, dacă partea care justifică un interes formulează o nouă cerere în termen de șase luni de la data rămânerii definitive a cererii respinse sau anulate, iar cea din urmă cerere este admisă. Din interpretarea per a contrario, rezultă că prescripția nu se consideră întreruptă de la data formulării primei cereri, dacă pentru aceasta a intervenit perimarea printr-o hotărâre rămasă definitivă, teza a II-a a art. 2539 alin. (2) Cod civil stabilind că întreruperea prescripției operează doar în cazul cererilor respinse sau anulate.

Aparent temeinică și legală această interpretare, ea a fost adoptată chiar de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă, reținând în considerentele Deciziei civile nr. 553 din 05.03.2020 următoarele:

"Nu este legală interpretarea potrivit căreia textul art. 2539 alin. (2) C. civ., ar permite întreruperea cursului prescripţiei pentru prima cerere, pe motiv că a formulat o nouă cerere de arbitrare în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a perimat prima cerere, deoarece teza I a art. 2539 alin. (2) C. civ. arată că prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare, ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmării silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată, or s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă.

Potrivit tezei a II-a a alin. (2) al art. 2539 C. civ., dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.

Din analiza dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) se poate observa că teza a II-a nu se referă şi la situaţia perimării hotărârii primei instanţe printr-o hotărâre definitivă, ci numai la situaţia de respingere sau anulare a primei hotărâri, pe de o parte, iar pe de altă parte, nu este îndeplinită nici condiţia ca noua cerere să fi fost admisă."

Decizia instanței supreme este cât se poate de regretabilă, având în vedere că potrivit art. 205^1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, prevederile art. 2539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil sunt aplicabile inclusiv în cazul în care prin hotărârea rămasă definitivă s-a luat act de renunțarea la judecată ori s-a constatat perimarea, această prevedere legală fiind adăugată încă din anul 2012, prin Legea nr. 60/2012 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

Așadar, prescripția dreptului material la acțiune se consideră întreruptă prin cererea de chemare în judecată respinsă, anulată, perimată printr-o hotărâre rămasă definitivă sau la a cărei judecată s-a renunțat, dacă, în termen de șase luni de la data rămânerii definitive, reclamantul formulează o nouă cerere de chemare în judecată, iar aceasta este admisă, și nu doar în situația respingerii sau anulării cererii inițiale, așa cum rezultă din interpretarea art. 2539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil.

CONCLUZII

Apărarea drepturilor și intereselor legitime ale autorităților contractante reprezintă, în context contemporan, o adevărată provocare pentru structurile de asistență juridică care au datoria de a proteja, printre altele, bugetele care au asigurat sursa de finanțare pentru achiziția de lucrări, bunuri sau servicii necesare menținerii siguranței publice. În lipsa unei gestionări eficiente a litigiilor în care autoritatea contractantă are calitatea de parte sau chiar în lipsa formulării unor apărări eficiente și documentate, pot apărea situații precum cele prezentate mai sus iar acestea pot atrage cu ușurință răspunderea patrimonială a autorităților contractante sau chiar a prepușilor acestora.

Deși rolul legii de punere în aplicare a Codului civil este acela de corelare a dispozițiilor și de instituire a unor reglementări tranzitorii, constatăm că prin aceasta au fost elaborate norme de drept neprevăzute în Codul civil și care au condus la pronunțarea unor hotărâri judecătorești în cuprinsul cărora se reține o încălcare evidentă a dispozițiilor legale de drept material.

În concluzie, pentru evitarea pronunțării unor hotărâri judecătorești asemănătoare cu cea indicată în cuprinsul prezentei lucrări, de lege ferenda propunem reformularea art. 2539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil, în sensul cuprinderii în conținutul acestuia și a situației în care intervine perimarea cererii inițiale printr-o hotărâre rămasă definitivă sau pentru care s-a luat act de renunțarea la judecată.

Referințe bibliografice

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă;

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil;

Legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice;

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil;

Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor;

Planul strategic instituțional 2022-2025 al Ministerului Afacerilor Interne: https://www.mai.gov.ro/ wp-content/uploads/2022/06/Sinteza-PSI-2022-2025.pdf;

Decizia ICCJ nr. 2/31.01.2022, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 256/16.03.2022;

Decizia civilă nr. 553 din 05.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a Civilă;

Decizia civilă nr. 627 din 25.09.2019, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IX-a Contencios administrativ și fiscal.